marți, decembrie 29

de acum 3 ani...

mi-am recitit jurnalele... la recomandarea psihologului si a unui bun si drag prieten de demult... asta da exercitiu! am gasit acolo ceva... ce pare perfect valabil si azi:


(...)Nu pun intrebari, nu dau raspunsuri. viata curge si este frumoasa oricum. iar noi atat de mici sa o putem controla, sa ne putem controla pe noi insine... atat de relativ totul, atat de nestiut de noi, atat de multe verdicte si posibilitati, atatea cai de urmat si hopuri de trecut. suntem infimi. si in nimicul ce suntem, daca traim totusi o stare ca aceasta (iubirea), chiar si o clipa, inseamna ca nu murim goi. multumesc.

imi place sa cred ca sunt privilegiata. da. sunt. vorbeam candva cu o buna prietena ca am puteri paranormale, de ce? pentru ca intotdeauna cand mi-am dorit un lucru cu adevarat, mi s-a intamplat, mai devreme sau mai tarziu, dar am obtinut dorinta mea. mai este ciudat si frumos in acelasi timp, ca indiferent cat de rau imi este, eu sunt totusi bine. si asta pentru ca am o forta care imi creaza o aparenta de bine, si raul dispare undeva adanc in mine. aparenta asta... desi aparenta, este totusi un lucru magic care ma face sa nu cad, sa nu ma complac...uneori forma creaza fondul. si deci, o forma aplicata artificial pe un fond arid, poate face totusi lucrurile mai colorate, si in final fondul se nuanteaza. este magic. este un lucru pe care multi nu-l pot face... si atunci se cheama "complacere", scaldare. ceea ce eu urasc si nu accept. nu accept stagnarea, oricare ar fi ea. e cumplita.

si da. sunt privilegiata ca sunt asa. ca undeva sus acolo, ceva face ca lucrurile sa fie cu sens, un fel de predestinare. daca este sa ti se intample un lucru, ti se va intampla, oricum ai lupta tu. insa puterea gandului si vointa sincera, putinta si curajul, pot schimba pe alocuri asta. nu poate fi rau la nesfarsit, la fel cum nu poate fi bine la infinit. totul, dar absolut totul se intampla creand. iar noi cream tot. avem forta asta. multi nu o constientizeaza. si se complac. se cred incapabili. batuti de soarta. si poate totusi ei sunt cei care bat soarta. asteapta o mana de sus sa-i ridice, dar nu intind mana la randul lor sa fie agatati...

totul e echilibru. tu, ca om, ca particula infima si plina de gol, de nimic, poti totusi crea un curs. acel ceva de sus face ca lucrurile sa se intample sau nu, in functie de tine si cu tine. predestinare... dar si vointa individuala. un cerc vicios? utopie? aberatie de-a mea de moment? poate. insa sunt sigura ca multi limitam predestinarea, prin inactiune, prin stagnare. prin frica si delasare. altii o grabesc. echilibru? da! asta e secretul. asta este privilegiul.

Un comentariu:

Cec_ilia spunea...

ar fi interesant daca cineva ar indrazni sa comenteze un gand atat de perfect... de adevarat.