miercuri, decembrie 29

buna dimineata

iar ma prinde dimineata... ma uit la Piti cum doarme, e ca o jucarie de plus vie. uneori il invidiez si ma gandesc daca eu am inceput sa seman cu el, sau cainele cu mine. nu, el e mai fericit, in afara de mangaiat intre urechi, mancat, plimbat, dormit, jucat si alintat de toata lumea, alte griji nu are. sa nu mai zica nimeni ca viata de caine e nasoala.

ma bucur insa ca incep sa ma golesc de ganduri. boala grea asta cu ganditul non-stop la ceva. se pare ca totusi yoga functioneaza. reusesc sa ma desprind de toate framantarile si sa-mi reglez neuronii atat de obositi. si cu timpul, starile astea devin din ce in ce mai lungi, ceea ce e bine. ma linistesc. insa nu scap de oftaturile prelungi (pe-astea le-a imprumutat si Piti) si de senzatia adanca de gol, pustiu, lipsa de ceva...

deja stiu cu certitudine cateva din lucrurile care mi se vor petrece anul care vine, certitudinile ma echilibreaza. o sa merg la Madrid sa-l vad pe Papa cu alte cateva zeci de mii de tineri catolici, o sa ma angajez si o sa-mi termin proiectele academice. sper sa fac o schimbare de locuinta si sa-mi implinesc visul din copilarie de-a avea un pat rotund. o sa particip la cel putin o nunta a unor prieteni dragi. si o sa consum cateva creioane de carbune in desene emo-dark. si nu, nu e o lista de ”must have-uri”... sunt ca si implinite toate astea. nu ma incanta previzibilitatea lor. astept cu si mai mare interes imprevizibilul. la cum mi-am obisnuit ”audienta” sunt sigura ca viata mea va bate filmul si in 2011.

duminică, decembrie 26

vin

nu, nu vin de nicaieri, nu ma duc niciunde. am doar multe kg de vin in casa. as bea vin fiert cu scortisoara. dar.... (...)

sâmbătă, decembrie 25

go go

ajun. ma suna. ma bucur. aproape tremur. vine. sarut pe obraz. wtf. need more. imi spune ca pleaca din minunatul oras. pentru un an. imi inghit lacrimile. inteleg. masina. parcare. ne sarutam ca intr-un ”love story” esuat. ”te astept” ii zic. portiera. pansata cu scoci.

si daca ne-am fi vazut azi as fi avut si eu un cadou pentru el. si daca fularul pe care il port acum la gat ar fi mirosit a el, depresia mea era dubla. si daca n-ar fi plecat din viata mea pe nepregatite atatia... as fi fost mai putin depresiva. si daca as putea sa-mi aleg in cunostinta de cauza persoanele de care sa ma indragostesc ar fi genial. si daca... mi-as putea auto-sugestiona starile, multe din toate astea mi-ar fi indiferente. si oamenii si contextele. dar nu. nu-i asa.

si pic in lacrimile alea, atat de cunoscute mie. aproape ca-mi devin dragi. stii cum e? ca si cand cineva iti arata paradisul printr-o usa intre-deschisa, si cand te apropii, se inchide zgomotos in nas. fara drept de replica. si ingheata totul in jur. ingheata totul pe interior. si-ti bagi picioarele in orice fel de atasament ulterior, pana cand... ceva, te face sa te agati iar de visuri frumoase. si totul se repeta.

si mi se deschid sertarase de unde vine izul crunt al atator plecari din viata mea....e nedrept. am trecut peste fazele in care ridicam ochii din perna si intrebam ”de ce?”, peste fazele in care ma invaluia o indiferenta crunta pana cand izbucneam, peste etapa cand bravam dansand cu bere bruna la bord. nimic din toate astea nu-mi indulcesc amarul. simt doar pustiu cand primesc vesti de-astea. pustiu.... si gol.

printre altele, in absenta mea profunda din perioada asta, am vazut oameni fericiti ca le-am fost in preajma. mama era topita. copiii radeau. la floraria din colt se auzeau colinde. la mine in suflet bate vantul.

cracit fericiun si voua!

vineri, decembrie 24

merry whatever

am un sentiment ciudat... am facut bradul de plastic si m-am enervat ca-i din plastic, dar lasa ca ma fac eu mare si o sa-mi permit brad natural in fiecare an, dinala din povesti. curatenia e gata, catelul e fericit, betisoarele parfumate mi-au imbalsamat mediul. si eu plec de-acasa. de parca am facut toate astea pentru altcineva. simt ca mi-am pregatit casuta pentru... cineva. ca eu de fapt imi ”petrec” sarbatoarea asta in alta parte.

am dat mailurile de rigoare, sincere de altfel, cu ganduri calde pentru prieteni la fel de calzi. dar ma simt absenta de lumea asta. nu, nu strig ”prezent” la chemarea mosului. nu vreau sa aud colinde si am trantit usa in nas la puradeii care cica ne colinda la bloc. nu vreau sa primesc smsuri de complezenta, massuri si alte cele.

vreau doar sa-mi strang mama in brate si sa-i apreciez bucatele, desi nu mai gateste ca pe vremuri de mult. vreau o liniste concreta si cateva zambete sincere. (...)

miercuri, decembrie 22

surprize

imi plac surprizele! ador oamenii care mi le fac. e o energie magnifica in neprevazut, in spontan, in lumina unor clipe simple care vin de nicaieri. m-am trezit la cafea cu un bun prieten de departe. si ce bine e cand primesti un telefon cu ”in 10 minute urc la tine” desi il stii la sute de km distanta. e uau! multumesc si mai vreau!

incep sa apreciez intr-un fel aparte momentele astea simple, banale. sa le percep ca pe un privilegiu, ca pe niste daruri care mi se intorc parca din alta lume, le gust cu recunostinta, nu neaparat pentru cel care mi le ofera (de cele mai multe ori e irelevant, si personajul e total inconstient de rolul sau). multumesc universului ca raspunde la energiile mele pozitive. si imi da mai mult. e mult si bine atunci cand reusesti sa te opresti in loc si sa te conectezi efectiv la tot ce te inconjoara, sa constientizezi fiecare moment in substanta lui si sa devii prezent. cu totul. prezentul te face fericit. cand e pur, e neconditionat de alti timpi. sau altfel spus, cand iti conjugi timpul doar la prezent. si nu vorbesc aici de cliseul ”traieste clipa” care poate insemna multe, nu neaparat demne. nu!

ieri am vazut luminitele din oras, si am mancat bun. imi place ca e mai putin albastru ca anul trecut, sunt rosii si galbene, majoritatea, si par calde. am deschis geamul de la masina si mi-am lasat pletele in vantul rece. am strigat de bucurie si mi-am strambat gatul uitandu-ma in sus la beculete. ce simplu e sa te bucuri un pic, cu un om frumos langa tine care iti intelege in tacere nevoia si bucuria. a venit si melodia secolului cand am ajuns pe splai ”love bites”... nu se putea incheia excursia mea prinntre luminite fara euforia unor ritmuri care imi aduc aminte de vremuri calde. cum se face ca... uneori timpurile, se suprapun, vin toate la un loc intr-un fel sau altul, si de fapt... trecutul, prezentul si viitorul sunt in palma mea, toate la un loc.
o melodie.
o bucurie de moment.
un oftat cu speranta.

marți, decembrie 21

liste

in 2010 a fost anul listelor. am inceput cu una, n-am respectat nici jumatate, dar fara lista... as fi ratat si prima parte probabil. la prima vedere am impresia ca 2010 a fost un an mort. degeaba. dar sa o iau altfel. il iau ca pe anul meu de pauza. si doamne ce pauza binemeritata a fost! un an in care am trecut de la statutul de student la cel de copil responsabil, care gateste sambata, spala vinerea si plimba catelul (aproape) zilnic. am trecut de la o relatie cu gratii la libertate. libertatea de a alege, de a cauta, de a spune ”nu”. de a depinde doar de mine. un an in care m-am preocupat numai de ce-mi place mie, cand si cum am vrut. e minunat.

e fantastic sa fii liber. dar e crunt sa nu stii cum sa-ti gestionezi timpul, spatiul, aerul. libertatea poate deveni apasatoare uneori. poate durea. altfel decat singuratatea in doi sau decat alte dureri... am invatat sa-mi fie bine singura. si o voi lua de la inceput cu oamenii, ca un nou nascut care face cunostinta cu mediul inconjurator. am stiut dintotdeauna ca nu poti construi de la minus, ca nu poti avea pretentii de la altii care sunt mai jos ca tine, sa te ridice. si am reusit anul asta sa ajung la linia de plutire de unde nimeni si nimic nu ma mai poate trage inapoi. firesc inseamna Inainte. libertatea inseamna sa nu te constrangi singur in propriile vise sau deziluzii. sa uiti de trecut si sa nu mai inventezi vitorul. sa traiesti aici si acum. cu demnitate. si am reusit!

astept un craciun simplu. si pur in simplitatea lui. un revelion sarac in artificii de moment dar pe atat de bogat in spirit. si va urez voua, celor care m-ati mangaiat sau zgariat in fel si chip anul asta, o liniste interioara cel putin la fel de autentica si placuta ca a mea. e greu... dar nu imposibil.

duminică, decembrie 19

mosuuuuuuuuuuuu

a venit moshu mai devreme de la mama! si ce bucuroasa sunt cand primesc lucruri pe care mi le doresc de o eternitate, de care am nevoie si cu care ma voi implini zilnic. e minunat! uneori ma gandesc ca exista un dumnezeu al nebunilor. azi, ca niciodata m-am trezit dupa doar 5-6 ore de somn, perfect odihnita desi visasem ceva alambicat greu de povestit. in jumatate de ora eram afara, in frig, dar ce frumos si senin era! am cantat la slujba si am ras cu lumea evlavioasa pe acolo. mi-am baut cafeaua cu o veche amica pe care n -am vazut-o de un secol. am depanat amintiri si m-am imbatat cu izuri de scortisoara. am fost la cumparaturi cu ai mei si am papa bun. uuuuuuuu si cat ma bucur de ziua asta, simpla.

m-am hotarat sa-mi fac bradul artificial, totusi. sunt foarte curioasa daca si cum il va darama cainele. e primul lui craciun si... ma roade sa vad cum reactioneaza jucausul la luminite si globulete. in rest il fac degeaba ca doar nu stau acasa, si nici nu e vitrina la mine la apartament :p prin februarie asa, o sa-i gasesc o utilitate, ca si anul trecut : aceea de a-l pastra pana la venirea lui sora, sau.. cine stie... a cui...?

am primit vesti bune... cred ca anul o sa-mi inceapa cu ce trebuie. ma refer pe plan profesional. un pic mai optimista de data asta, .... aceeasi.

joi, decembrie 16

spor

cand ai o zi in care parcurgi mai mult de 200 de pagini si reusesti sa compui 10 se cheama ca ai avut spor! cand ai o zi in care schimbi contractul de internet si renunti la 40 de programe de cablu, inseamna ca te-ai plictisit. cand ai o zi in care faci baie la catel, inseamna ca n-ai cui altcuiva sa-i faci baie... cand ai o zi in care te uiti pe geam si e alb afara... inseamna ca nu te-ai uitat pe geam de cateva zile si ai cam pierdut contactul cu ”outside”. nici luminile din centru nu le-am vazut anul asta. dar poate in weekend ma scoate catelul la plimbare, sau ma scoate cineva ca pe un catel... sa ma benoclez la luminite. bucuria mea.

ziua in care te-ai prins ca esti viu e cand te uiti la propriile maini si le vezi tremurand... din nimic. cand toti in jurul tau iti zic una si tu stii ca-i altfel, ca-i altul. esti viu cand mori pentru ei. cand mori pentru tine. cand mor toate si se face loc. atunci esti in sfarsit viu. cand ai spatiu. timpul nu exista. 

miercuri, decembrie 15

purgatoriu

am debitat azi o teorie... purgatoriul este viata insasi, aici si acum, este prezentul, prezentza... stim cu totii ca se poate "mai rau", la fel cum stim sau tindem intotdeauna catre "mai bine". desi vag definite cele doua extreme, si deci necunoscute noua decat la nivel de iluzie, viata curge intre cele doua. putem spune asadar ca ne aflam intr-un fel de "mijloc", de trecere dinspre, catre ceva.... si daca ne uitam la interpretarile (umane, mentale, iluzorii si ele) ale purgatoriului, ajung la concluzia ca ne scaldam in el. deci am scapat de-o grija, dragii mei, cei care aveati vreuna:  conform acestei mirobolante paradigme barbulesciene, am ars o etapa, tocmai traind-o. sa-mi dea catolicii in cap cu ce apuca, desi n-o vor face caci tot la biblie scrie ca sa dea primul ala fara de prihana, iar ortodocsii sa toarne un pahar (in plus) pentru ca ma apropii sensibil de ideea inexistentei purgatoriului. :)

inchei sau incep (?) o zi din purgatoriul meu minunata, alaturi de un prieten drag. am participat azi la o sustinere de doctorat. ma vedeam si eu acolo, in locul proaspatului "doctor" in stiinte sociale si politice, cu mama care sa suspine cu admiratie pe una din bancile auditoriului, sau mai rau! pe partea cealalta a usii :p, cu colegi si prieteni care sa-mi aplaude vorbele, cu emotiile finalizarii unui parcurs academic... ce frumos! dar mai e pana acolo.

discutiile de la cafeaua de dupa eveniment, intr-un cismigiu inghetat si frumos, au fost pe cat de elevate, pe atat de dulci, de line. imi place cand ma simt in largul meu, cu oameni care patrund lucrurile la un nivel oarecum exclusivist. cand lucrurile prind contur, doar comunicandu-le, cand vin idei din idei si constati ca in linia evolutiei suntem de fapt, mereu, la inceput. iar incepututrile sunt intotdeauna frumoase, indiferent de context.

si dupa o zi cu preocupari academice, in care si-au gasit loc plimbarea, glumele de bun gust, rasetele si setea de inedit, ma simt rupta. rupta de o realitate banala in care fara sa vreau, ba chiar de cele mai multe ori din vointa fiintei mele extrem de comode, ma scald pana dincolo de genunchi. si ma intreb: de ce las eu nimicnicia si derizoriul sa ma inunde, atat de des, si atat de mult... cand de fapt ma simt atat de "eu" intr-o lume care se afla pe o treapta un pic mai sus? din teama? din neincredere de sine? din comoditate?

de parca n-as cunoaste raspunsul...

duminică, decembrie 12

mica bubu

mica mea se serbeaza azi. de fapt ea se serbeaza in fiecare zi in care zambeste si e fericita. uneori o copleseste atata bine, alteori se simte in corzi ca nu reuseste sa controleze relele din viata. dar e atat de dulce in tot ce face, si sincera incat, cumva, lumineaza cu prezenta ei viata celor din jur.

eu iti multumesc pentru cea mai dulce prietenie, pe care multi si-ar dori-o. pentru toate care ne-au intarit sau daramat si tu ai fost acolo, ca o saltea dormeo pe care am picat impreuna cu zambete sau lacrimi. pentru ca te vad fericita si asta ma face si pe mine un pic mai hapi in general. pentru acesti cativa ani in care am impartit de la tigari pana la drame si bucurii de viata pe care indiferent de vremuri, nici una dintre noi nu le va uita.

te imbratisez pentru "neconditionalul" din tine, pentru ca nu a contat ca am gresit, ca am facut bine, ca esti de-acord sau ca nu intelegi, si totusi ai fost cu mine, oricum. pentru ca esti dintre foarte putinii oameni din viata mea care au reusit sa accepte, sau sa gestioneze intr-un fel si lucrurile straine de ei, pe care nu le cuprind cu experienta sau simtirea. si asta e mare lucru. sa nu judeci necunoscutul.

te iubesc dincolo de toti si toate. intr-o zi o sa ne uitam impreuna la pasarica din gradina, de pe prispa, si o sa ne amintim, pe unde au zburdat buburuzele! o sa fim doua babe senile, dar pline de frumos. :)

joi, decembrie 9

metro girl

metro-emo-girl is crying. azi imi dadeau lacrimile in metrou si toate cele imi aminteau de... tine. si statia la care am coborat, si strada pe langa care am trecut, si... barbatii care-mi semanau cu tine toti. si pentru ca (iar) nu am dormit deloc de alataieri, plang din orice si toate mi se prabusesc la picioare. si astept....

da, stiu ca e inchipuit, ca e totul doar in mintea mea, creat si colorat de gandurile mele. ca la fel de bine as putea schimba nuantele si ca de fapt nimic nu te implica sau complica pe tine. stiu ca singura imi creez ideea ca am nevoie de tine, de a fii din nou indragostita, ca dorinta nebuna si dependenta ca de drog sunt proiectii personale. si te iubesc platonic, fara nici o legatura reala, concreta cu persoana ta.... de fapt cred ca e tot un gen de ”in love with love”, insa de data asta foarte constient te-am bagat si pe tine in piesa asta, ca sa dau o forma orizontului.

si astept... sa ma suni. sa-mi dai un mail. sa apari oricum, oricand. sa te privesc in ochi ca pe un privilegiu si sa-mi traiesc viata toata intr-o clipa, atingandu-te doar....si sunt recunoscatoare proiectiei mele utopice ca-mi ofera inca fluturasi si depresii de copil amorezat. credeam cu tarie ca lucrurile astea nu mai sunt posibile. dar uite ca fiinta mea inca poate tremura la simplul ”x is now online”. si asta ma infioara placut. ma bucura. imi reconfirma sensibilitatea si focul. inca nu sunt de gheata.

o sa treaca. pana la urma iubirea profunda si adevarata nu te face sa suferi. e acea stare in care toate sunt bune si frumoase doar pentru ca iubesti. nu pentru ca iti sunt sau nu impartasite toate, nu egoismul de a avea ce-ti doresti dincolo de realitate, nu asteptarile mistuitoare. astea sunt chipsuri - cum spunea cineva. dragostea e aia care ramane, care nu modifica, care te implineste pe tine cu tine pentru ca o constientizezi. si da, voi ajunge acolo. si tu vei fi cu mine, chiar daca nu fizic, sau ca in scenariile mele platonice. vei fi pur si simplu. si te voi iubi pur si simplu. fara complicatii nevrotic-depresive. dar deocamdata ma scald in ele. pentru moment cred ca am de consumat asta.

mama

azi e ziua ei. as vrea sa-ti promit ca voi mentine casa curata si ca voi fi mai putin neatenta in ceea ce ma priveste. ca nu voi face ca tine si voi cunoaste barbati cu o diferenta pana in 5-7 ani fata de mine. ca voi avea grija de sanatatea mea mintala si nu numai. ti-as promite ca nu voi mai minti niciodata si ca imi voi canaliza depresiile in actiuni benefice. ca nu voi mai rataci pentru cauze pierdute, ca voi dormi noptile, voi purta sosete si dresuri iarna, voi bea ceaiuri vindecatoare, si ma voi duce duminica la biserica. voi gandi de doua ori inainte sa fac o data. da, chiar ti-as promite toate astea ca un cadou asa de ziua ta, mama. dar nu pot.

insa pot sa te asigur ca n-am sa-ti mai fac niciodata cadou un mop de ziua ta, ca in anul ala in care am venit acasa cu galeata rosie si mopul si ti-am urat "la multi ani" in stilu-mi caracteristic.  pot sa te asigur ca-mi esti unica fiinta atat de aproape de sufletul meu incat orice ar fi, voi face tot ce pot sa-ti fiu alaturi. ne avem una pe alta de atunci, pentru totdeauna si asta nu se va schimba niciodata.

cumva simt de ceva timp incoace ca rolurile se inverseaza sensibil. uneori ma simt responsabila fata de tine, de parca eu sunt omul mare si tu copilul. tind sa te protejez intr-un fel anume, strain mie pana acum. dar dulce. si toate astea ma fac sa realizez ca... am crescut. desi n-am vrut. mi-e dor sa-ti fiu copil. sa ai grija de mine, sa-mi fi "mami" si toate grijile vietii sa fie la tine in palme. eu sa zburd libera si fericita stiind ca tu veghezi.... uf si e complicat, sa fiu om mare.

ti-as face o felicitare din-aia ca la gradinita. dar pentru ca sunt om mare o sa pictez un tablou pe care sa-l atarni la tine in birou. cam tot aia e, nu?

La multi ani, mama!

marți, decembrie 7

discovery

ma simt de parca descopar lumea. ma bucur de gusturi. e fantastic. de cand nu mai fumez, am descoperit fructele... si culmea, incep sa am dependente de-astea benefice, sanatoase. dimineata fara compot de piersici ar fi trista. serile fara portocale n-ar avea farmec. am renuntat la cafea si mi-am luat o mie de ceaiuri. lavanda face minuni la insomnie.

citesc ce scriu si nu-mi vine sa cred ca eu scriu toate astea. ma fac eco-emo-girl. militez pentru o viata sanatoasa, fara grasimi, tutun, etc. beti 2 litri de apa pe zi, faceti sport si mancati sanatos. cu siguranta veti gandi si iubi mai sanatos.  :p

cu toate astea, depresiile si golurile afective nu se pot umple cu...portocale. din pacate. si compotul nu te ajuta sa nu-ti mai doresti imposibilul... sunt cam down in ultimul timp... eu la psiholog nu ma mai duc, a fost dragut dar...nu-i nici o smekerie. la biserica nici atat. de vicii m-am lasat. de oameni nu ma mai agat. si am ramas doar eu. si eu sunt down.

o sa treaca si asta.

luni, decembrie 6

exista mos?

iaca citeam pe blogul unde se traiesteunpic despre mos... uff! sa trec peste faptul ca acum ma astept ca toate blogurile sa explodeze in povestioare de sezon, sa trec peste starea mea de maxim sarcasm la adresa acestor minunate sfinte sarbatori care bat la usile crestinilor de pretutindeni... sa trec si peste faptul ca...da, undeva in adancuri imi doresc o atmosfera de poveste, dar prefer "delocul" in loc de imitatii, aparente si chestii superficiale.... si trecand peste toate astea, ma intorc un pic in timp si ma gandesc la copilarie, la copilarii.

stiam ca mosul exista si... la gradinita ma certam cu un fiu de securist, ca ala zicea de mos gerila, eu de mos craciun, si cand mi-a zis ca nu exista mos craciun am venit acasa plangand. nu inainte de al mustrului pe individ. mai stiu ca prietenul meu din copilarie care statea la scara cealalta de bloc, facea in fiecare an tot felul de planuri ultra-complicate de a-l prinde pe mos. isi lega degetul mare de la picior cu ata si intindea frumos prin casa pana la clanta de la intrarea in camera lui. sau lasa geamuri deschise... sau se convingea ca dimpotriva, trebuie sa le inchida cu lacate ca sa induca mosul in eroare. ma amuzau intotdeauna lucrurile astea si-l intrebam curioasa daca l-a prins, in prima zi de craciun, dupa deschiderea cadourilor. dar n-am avut niciodata curiozitatea sau impulsul de a vedea cu ochii mei daca exista sau nu. eram fermecata de ideea in sine. ca eu dorm si mosul vine. si nu vroiam sa stric asta, sa supar pe nimeni, sau sa-mi daram basmul.

chiar imaginasem o prietenie aparte intre mosul nicolae si cel craciun. ii vedeam stand amandoi si fumand pipa in fata unui semineu, privind la listele copiilor si facand planuri. era povestea mea. cand am ajuns la scoala se zvonea ca... mosul nu ar exista. ca de ce sunt mai multi mosi? si la scoala, si la servici la parinti, si acasa, si pe la altii in vizite? cum adica... nu vroiam sa cred. desi mi se infiripa asa un fir logic destul de plauzibil care incet, ma facea sa ies din viziunile mele de poveste. am pastrat insa cat am putut de mult credinta in mos. si in altele... stiam de exemplu ca jucariile mele de plus, o adevarata gradina zoologica, prind viata cand eu dorm, ma vegheaza si vorbesc cu ingerasul meu. ii tin de urat. nimic nu ma impiedica sa cred asta si acum.

dar primul craciun in care totusi am realizat ca... parintii sunt de fapt mosul, sau cel putin ajutorul mosului, a fost la 9 ani. de fapt, si atunci, credeam ca mosul e prea batran si a vorbit cu mama sa-l ajute. desi gasisem pungile de cadouri ascunse prin camara, eu ma incapatanam sa cred intr-o conspiratie magica. imi doream patine si un urs mare panda. si le-am gasit sub brad... era primul craciun fara tata. si in felicitare scria "de la tata". atunci am realizat ca totul e un "fake". moartea era moarte, stiam ca tata nu se mai intoarce. ca nu avea cum sa-mi faca cadouri, sa vorbeasca cu mosul, sa se mai semneze pe vreo felicitare. atunci am realizat ca mama compenseaza cum poate, si pe tata, si pe mos. si viata si moartea. si magia si realitatea. ca de fapt familia, educatia si toata atmosfera de "acasa" sunt create de noi, de oameni. mi-am luat mama in brate, m-am bucurat nemarginit de cadouri si am considerat de atunci ca tata ii da putere mamei aici. ca mosul inspira oamenii mari sa faca gesturi celor mici, si intre ei. ca... pipa sigur fumeaza cu totii, si tata ii distreaza in conversatii amuzante.

si cred si acum in mos craciun. cumva mi se petrec lucruri, pe care nu le spun nimanui, nu le scriu pe nici o lista si totusi ele se intampla...

duminică, decembrie 5

tears in heaven

sa facem abstractie ca vine mos nicolae in noaptea asta. la mine a venit mai devreme. :p

- dupa mult timp... de parca mi se petrece pentru prima data, dar stiu sigur ca undeva demult am mai patit asa... imi tremura inima in mine cand vad/aud/simt/am orice fel de contact cu cineva. in alte vremuri numeam asta fluturasi sau indragosteala... acum mi-e frica s-o numesc in orice fel. si plang. pentru ca.. in stilu-mi caracteristic nu pot face mai mult de atat. nu poate fi mai mult decat este, si este putin, insuficient mie. imi devine din ce in ce mai insuficient pentru ca imi doresc din ce in ce mai mult.... pentru ca ma gasesc in mijlocul unor asteptari avide, doruri, vise... scenarii de copil bulversat...in love with love or just....?

- sper sa fie doar o chestie imaginara, mentala pe fondul nevoilor mele de afectiune. altfel se va transforma in amar si nu am unde sa-l mai indes. ...

PS: stii cate feluri de a tine pe cineva in brate exista? eu nu stiam.. incep sa fac diferenta.

sâmbătă, decembrie 4

he made my day!

prieten drag... dorinte de demult implinite pe neasteptate... am in casa un pickup la care ascult intruna povestile copilariei si ma amuz cu ochii in tavan de vremurile care au fost! ce bucurie sa am din nou la ce sa ascult vinilurile mele dragi! si ce bine e sa ai pe desktop ora, data si starea vremii - ma simt asa... mai conectata la realitate! windows7 rulz!
ma mira si-mi place cand... oameni aparent departe de mine sunt atenti la lucruri minore. ca ajung sa implineasca fara sa stie unele dintre cele mai ascunse si arzande vise, pastrate cu grija, mult timp, in sufletul meu. e frumos cand facem gesturi de dragul de a le face, de dragul acelui zambet pe care il starnim cand reusim sa facem o bucurie cuiva, asa... din nimic, gesturi gratuite care implinesc. si devin atat de rare in lumea in care ne scaldam....

sunt fericita. si privilegiata ca inca ma inconjor de oameni... simpli si frumosi, capabili de gesturi... oameni.

miercuri, decembrie 1

ploi

cica e vreme urata afara. eu nu cred. uite acum ma imbrac bine ca un pinguin si ma duc sa-mi beau cafeaua cu o prietena. e urat afara cand te simti urat in interior. mie mi-e bine. sunt happy si energica de-mi vine sa invart lumea pe degete. ma bucur de frig, ma tine in priza.

v-am povestit ca m-am lasat de fumat? ca fac yoga si reusesc sa ma scol singura, fara alarme, pe la 7.30-8 in fiecare dimineata? ca nu mai stiu ce-i aia paine si carne de vreo cateva saptamani? si ca mi s-au daramat niste mituri referitoare la dependente si autojustificari inutile?

ma bucur pentru Mica. a reusit sa faca ce si-a propus. concentrandu-se. atat. nimic mai mult. deci functioneaza. cand vrei un lucru, te gandesti intens la el de parca il ai deja, nu cu inversunare, nu cu negativism, nu cu frustrarea ca nu il ai inca. si il obtii. asist cu placere la bildungsromanul ei. :)

bai si cand o sa ma fac mare o sa va arat eu voua!

duminică, noiembrie 28

fugi

zi de leneveala, cu Mica mea. ascult niste muzici fantastice de ceva vreme si ma apuca un avant creator in toate directiile... scris, pictat, compus, etc. universul sunt eu. si il conjug la ce timp vreau eu. am ajuns la concluzia asta de curand.

si parca stau asa pe o tusa si va privesc pe toti. unii se lamenteaza si vad curajul de a fi in lucruri ce mi se par total anapoda. pe altii ii admir pentru capacitatea de a face pasul, cu gandire si simtire, cu acel echilibru undeva intre cer si pamant, cu forta de a merge inainte. nu sunt deacord cu "eu am curaj sa stau". falsa impresie ca faci ceva. am invatat ca si faptul de a nu face nimic, e tot o actiune, o alegere... dar nu te face mai demn de vreo lauda.

intr-o carte am gasit la un moment dat intrebarea "e mai las sau mai curajos acela care fuge?". si pana la urma raspunsul nu exista decat la timpul conjugat de fiecare dintre noi, in propriul univers.

sunt in perioada "vreau". te vreau in mii de feluri. ma vreau in mii de feluri.

joi, noiembrie 25

fizic

bai urasc cel mai mult pe lumea asta sa ma doara ceva fizic... e artificial, nu-i venit din mine, adica n-am cum sa controlez asta.... desi, daca ma gandesc bine si durerea fizica poate fi controlata....

ieri am dat premiul special celei mai crunte migrene. azi e randul ulcerului. si maine sper sa ma linistesc.... ascult muzica ciudata pentru oameni ciudati si incerc sa ignor tumultul dureros din mine. in momentele astea mi-as dori sa fiu alintata. sa stau la pat sa ma vait si cineva sa se agite pe langa mine cu ceaiuri si tratamente de bine. sa ma roage sa beau cate putin cu dragoste si compasiune. sa fie acolo cu si pentru mine si sa profit un pic de starea mea. egoist nu?

gandesc extrem de mult in directii total diferite si asta ma oboseste la culme.

miercuri, noiembrie 24

paralel

viata, lumea, sau cum s-o fi numit "totul"asta care ne inconjoara e cam asa: in straturi, si fiecare strat e etajat la randul lui. nucleul e acel "dincolo" despre care vorbesc toate religiile lumii sau Spiritul Sinelui la care se spune ca unii au ajuns prin diverse metode... sau din greseala. dar aia nu se pun.

azi mi se confirma, poate a mia oara ca lumile paralele sunt interconectate... si "palma" pe care ti-o da uneori soarta, timpul, nu e decat un mic coltisor de etaj cu balustrada spre celelalte incaperi unde... din fericire am ajuns, intr-un fel... n-as putea spune cum exact.

si fara sa vreau fac parte din viata mea tot felul de alte vieti... care sunt doar o bucatica din tot. si fara sa stiu cum ma trezesc prezenta in contexte legate de departe cu altele. si tot fara sa controlez neaparat rational totul, ii stiu pe altii in lumile mele, desi ei habar n-au ca se afla aici. la fel cum eu habar n-am in lumea cui mai sunt la ora asta.

nu-i important sa intelegeti despre ce scriu eu aici. ideea e sa-mi aduc eu aminte peste un timp de episod :p

PS. stiti voi de cate ori am plans pentru un barbat care nici macar nu e al meu? de parca ar fi fost? sau cum mi-a parut amar cand pleaca, desi stiam ca nu de langa mine se departeaza? pentru ca nu fusese niciodata.... de cate ori am intuit chestii si a fost exact asa cum am gandit... si numai timpul si poate cainele meu stiu ca eu am anticipat totul cu precizie? si uneori e criminal, e teribil sa ti se confirme totul.... sa-ti devina totul deja-vu, previzibil... e crunt. nu e o calitate, nu-i defect, e o cruce a unui om inteligent si oamenii inteligenti nu pot fi decat nemultumiti si tristi. majoritatea.

azi e ziua lui: "ce-ar fi fost daca..." si lui "mi-e dor de tine". 

luni, noiembrie 22

fericirea e simpla

fericirea e un pitic ce danseaza... zicea un vers. bucuria vine din simplitate. din nimic. din putin. din suflete largi si deschise. am luat parte zilele astea la scene de poveste. uitate in cufarul copilariei.

marea e asa cum am lasat-o. limpede si linistita ca un lac ce asteapta. stancile alea te imbie la fotografie artistica si luminile de la localul din golf te poftesc la o bere rece cu privelisti salbatice. e fantastic. e zen. din pacate nu vad implinirea deplina decat in a fi impartasit toate astea cu cineva, oricine, care sa vada ce-am vazut eu, sa simta briza cum am simtit-o eu, sau macar pe jumatate, cineva cu care sa ma tin de mana in racoarea de pe mal. si atat.

prietena mea a implinit 38 de ani. fiul ei de 18 ani s-a inchis in camera cu alti doi prieteni si i-a facut tort, a aranjat un buchet de flori si a scris o felicitare, legata cu snur colorat. a venit cu toate alea in fata mamei si am vazut pe chipul ei fericirea. pura si simpla. lacrimi de emotie si multumire. oameni frumosi. care nu se avanta in materialisme, pentru care o zi banala poate insemna totul, daca sunt alaturi de cei dragi. supriza de a veni de departe pentru aniversarea ei a coplesit-o. mi-a facut gogosi si a incis gratarul. ne-am plimbat pe faleza si am mancat inghetata de parca eram asta vara. sotul ei a rupt un trandafir dintr-un gard de pe marginea drumului si i l-a oferit, ca un adolescent indragostit.

m-am umplut de simplitate si frumos. ma intorc acasa, in orasul cu probleme, cu oameni grabiti si posaci, peste tot se vorbeste de bani, de vise, proiectii viitoare care aduc nemultumiri prezente. regrete trecute care nu te lasa sa traiesti acum. cand viata si noi am putea fi atat de simplii, de minunati, fara artificii si complicatii.... viata asta chiar nu-i o filozofie. 

joi, noiembrie 18

durere

citeam pe un blog al unui om drag, tare drag.... ca "prea multe dureri nu mai permit durere"... e stadiul ultim al delirului, cea mai de jos groapa a agoniei... cand pur si simplu, nu mai poti. ai mai vrea, ca sa se termine, dar nici nu se sfarseste, nici mai mult de atat amar nu mai exista. si e crunt. caci n-ai scapare. decat sa te opresti in loc, iar ridicarea privirii din pamant sau a fiintei din noroi e grea. e cumplita. e sisifica si ireala.

am cateva momente in viata la care ma gandesc cand am impresia ca mi-e rau. atat de cumplite ca nu le pot divulga aici. dar de fiecare data in tristete cand imi aduc aminte de ele, realizez ca nimic nu poate fi mai dureros ca atunci. si culmea, asta ma face puternica. am un reper de maxima durere. am un punct in univers, dincolo de care nimic nu mai poate durea. nu ma mai poate darama. si totul devine derizoriu pe langa clipele acelea...

si durerea se dizolva. prea multe dureri nu mai permit durere... la fel cum plansul de azi, opreste in loc alte plansuri... la fel cum fericirea de acum nu se compara cu nimic.... niste legi nescrise peste care trecem transformati.

si daca prea multe dureri nu mai permit durere... nimic nu te mai poate rani. si cand nimic nu te raneste, inseamna ca esti imun. dar imunitatea asta trece dincolo de "minus". si "plusul" devine derizoriu. si nu te mai atinge, nu mai simti tremur si fior asa simplu... si situatiile care sa te zdruncine cu adevarat devin din ce in ce mai putine, tu din ce in ce mai constant in simtire si clipire.... selectiv? nu, deloc. doar imun. atat de imun incat doar o lumina puternica poate patrunde prin invelisul gros al experientei si intelepciunii acumulate.

luni, noiembrie 15

revelion

pe 15 noiembrie am sarbatorit revelionul (meu). fripturici si diverse chestii la cuptor, o sticla de sampanie, un furou negru si o crema parfumata, muzica buna si liniste. multa liniste. si ce bine mi-a fost sa-mi acord momente! si ce bine ca mi-am luat de-o grija.

acum aud in dreapta/stanga "ce faci de revelion?".. de parca cine stie ce zi e aia. na ca eu mi-am rezolvat problema. sunt fericita.

citesc despre caderea comunismului in diverse locuri... compar cu romania si constat ca suntem la coada. chiar si in caderi, nu doar in reusite. adica la capat de tot. in toate. si reiese mereu ca tarisoara noastra draga e "aparte", "caz unic", minunat material de polemica si sarcasm.

m-am calmat si incep sa infloresc. parca ar veni primavara. o simt asa ca o adiere de departe care ma invaluie. de revelionul vostru eu imi port martisoarele :)

oftez adanc, sper sa ma patrunda pana la capat si sa-mi curga prin vene starea asta. mult deacum inainte. e bine asa.

sâmbătă, noiembrie 13

clatite

viata asta e o clatita. o intorci pe-o parte si pe alta, o frigi un pic, dupaia o inghiti ca animalul pana la saturare. de la fluid pana la solidificare se transforma gusturi, izuri, forme si culori. depinde cum e gatita, cica se poate pune zahar vanilat, unii separa ouale, altii nu, unii pun apa minerala, altii doar lapte... deci ca-n viata!

fac clatite. cu ciocolata si gem de visine. poate si cu branza cu verdeata. ciocolata e un fel de noroi in care ma scald cu pofta acum. afrodiziac la senzatii tari, adrenaline duse la extrem si serotonina dereglata. gemul rosu dulce-acrisor e echilibrul spre care tind... dulcele sa completeze acrul dimprejur si cel din urma sa dea aroma vietii. branza e un fel de "sarea in bucate". bonusul din context.

i will build a great pancake-life on my own!

timpul

Timpule! Mai lasa-ma un gand,
Sa-mi planga bland
La inceput de amintire
Pan’la Nemurire.

Timpule! Mai da-mi un deget doar
Sa sorb din el amar,
Tot dorul ce s-a scurs
Tot plansul ce s-a plans.

Timpule… du-ma inapoi,
Amintirea s-o jupoi
Sa-i fiu ce nu am apucat,
Sa schimb pacatul in aluat.



                                Timpule… de-ai fi oprit
                                Amorul ar fi-mpietrit,
                                Si nu curgeam atat venin
                               Si dorul nu-mi mai era chin….

                                             Timpule… de ce ne legi
                                             In cerc ne alergi…
                                             Infinitul nu-i finit…
                                             Iubirea doar a devenit…

                                                                        Eterna.

vineri, noiembrie 12

slagare

... ascult mirabela, si angela, si laura. si-mi place si ma gandesc la copilarie. mi-e dor de Sora dansand ca tacanita prin casa si fredonand pe voci aia cu "de-ar fi sa viiiiiiiiiii" de la mihaela runceanu. cum mancam covrigi in demisolul verde si ascultam muzici, fumand si stand turceste pe jos.

mi-e dor de tata sa-mi puna Sterian la vinil si sa-mi explice insemnatatea fiecarui vers... povestea povestilor si contextul in care au fost scrise toate. sa-mi arate autografe obtinute pe copertile discurilor si sa-mi spuna cat de sexi i se pare angela similea tanara.

mi-e dor de serile de club din liceu cand ma adunam cu oameni beti in cele mai sumbre bodegi, ca sa ne prinda dimineata cu chitari in maini....cantam alifantis, si bertzi si cate altele si traiam cu lacrimi si zambete toate melodiile.

mi-e dor de Club A de unde plecam dimineata la 5 pentru ca nu aveam bani de taxi... luam primul autobuz spre casa cand lumea se ducea la servici sau venea din schimbul trei. si noi eram obositi de atata fericire. cu alocatia cheltuita pe 3 beri si cu sufletele ravasite de dans pe muzici oldies. ii povesteam mamei a doua zi si ma invidia pentru tinerete...

mi-e dor... de clubul meu de pe straduta cu demisolul, unde de la 7-8 seara pana la 6 dimineata ma simteam "acasa", unde mi-am trait dramele, bucuriile, prieteniile, delirul unor ani care nu vin inapoi...

m-am facut mare fara sa stiu... fara sa ma intrebe nimeni daca asta imi doresc.

joi, noiembrie 11

minuni

sunt unele zile cand mi se petrec minuni... parca sunt intr-un film. asa deodata mi se lumineaza tunelurile si de nicaieri apar lucruri, oameni care ma implinesc.

azi mi-am luat bocanci albastrii. sunt fericita. nu speram. si voi merge la mare la ziua unei prietene dragi. voi manca bun si voi petrece timp frumos alaturi de oameni frumosi. ma voi plimba pe faleza si voi mangaia marea cu privirea... mi se va plimba vantul prin plete si voi veni acasa cu nisip in talpi :)

Mica mea e dulce. stiu ca o supar... dar o simt aproape si asta ma mobilizeaza. un prieten drag imi intinde mana si parca... cumva... doza de "emoisme" din creierul meu in franjuri se dilueaza. imi sunt previzibile toate astea... dupa furtuna vine soarele si invers.

marți, noiembrie 9

smile... not now!

ma uitam asa la tema blogului meu... cum ar fi sa scriu ceva vesel pe fondul asta trist (emoist)? nu s-ar potrivi nu? dar cum ar fi sa reusesc sa nu ma deprim cand intru pe propriul meu spatiu virtual, aici, si sa ignor culorile si imaginile astea gri? asta da, ar fi un exercitiu de autosugere - pardon, autosugestie. tot acolo e pana la urma.

ma autosug intr-o gaura neagra din care mi-e prea lene sa ies. comoditatea asta... ii zic oboseala de la o vreme, dar ajung sa cred ca obisnuinta si lenea sunt mai aproape de adevar...mi-e teama insa ca nu mai stiu in ce directie sa ma autosugestionez. ca orice varianta as intrezari mi se pare previzibila, cunoscuta parca apriori si deci... neinteresanta. mi se pare ca orice as face e lipsit de substanta, de valoare....

sunt foarte putine lucruri in jurul meu care sa ma mai miste, foarte marunte, rare dar care reusesc sa ma atinga intr-un fel. in rest ma simt imuna. inerta. inutila. nu eu. totul in jur e incolor, inodor si insipid.

azi am primit 2 telefoane... pe unul l-am simtit real, aproape, si da... vad sensul discutiilor viitoare, placerea unui ceai cu scortisoara si a unor taclale simpatice cu un om drag. pe celalalt l-am simtit... nu l-am simtit.

lumea ma intreaba de ce dispar. de cele mai multe ori se simt frustrati de disparitia mea "eu ce vina am? dar ce-am facut sa ma stergi de pe lista?"... nimic. poate tocmai de-aia. nimic nu ma face sa te mentin, nici macar intr-o lista de mess. ca sa ce? sa ne uitam unul la emoticonul altuia in virtutea a ce? cu ce scop? cu ce asteptari? de ce sa ne investim de pomana? pomana cui? iar eu prefer sincer sa ma uit in tavan meditand la nemurirea sufletului decat sa ma pierd in roluri sociale, discutii cu bravari, conversatii de dragul conversatiei si alte variatiuni pe-aceeasi tema. nu ma mai ajuta sa ma lamentez alaturi de cineva, n-am nevoie de umerase pe care sa plang si nici "socializarea" nu are vreun efect magnific asupra mea.

ma iau de mana eu pe mine si ma vindec. sau ma transform. sau redevin. vad eu ce si cum. dar ar fi nedrept sa mai implic pe cineva in treaba asta. sau sa ma apuc de treaba pe jumatate... implicata eu in diverse. si incompleta in toate.

free

am pus punct la niste lucruri... ma simt eliberata. oricum eram libera dar parca lucrurile in care te investesti iti ocupa la un moment dat mai mult timp si spatiu decat le acordai initial....

imi canta pink floyd de cateva zile...e bine. parca sunt intr-o lume paralela si efortul de a ma cobori (sau urca?) in realitate mi se pare din ce in ce mai mare. e obositor. sau sunt eu obosita.

ma reciteam ieri. am devenit emo in ultimul timp :) zambesc amar si ma resemnez. asta-mi sunt acum. un pic umbrita de diverse. e o perioada, si ca de fiecare data, dupa vale vine deal si invers. astept soarele pe strada mea. el e aici, doar ca nu depasesc eu un zid inalt care imi tine umbra deocamdata.

o sa-mi iau bocanci de la clujana, albastrii si niste carti. si poate voi ajunge la mare in 10 zile. ce minunat ar fi! sa-mi mai scald o data privirile in valuri pe anul asta. ganduri marunte de care ma bucur ca un copil. nu vreau sa cresc. e urat aici sus in maturitate si oamenii mari sunt orbi si surzi.

joi, noiembrie 4

n_ever

umbra... intrii in categoria aia mica si stramta a celor pe care cand ii vad ma topesc... in casuta mea de portelan de unde nu mai iese nimeni odata intrat... acolo stau inghesuite cateva persoane, le numar pe degetele de la o mana si-mi mai raman chiar... si locul se stramteaza mereu.

imi imbatranesc amintirile. sau imbatranesc eu?

nu pot sa definesc starea pe care o am. e ceva ce mi se petrece intodeauna cand lucrurile se sedimenteaza pentru eternitate... ajung sa nu mai pot vorbi, scrie, comunica despre un lucru intrat adanc in mine. ce face parte din mine cu totul si nu mai poate fi dezlipit in veci. ceva atat de intim incat simpla verbalizare ar minimaliza lucrurile...

unii ii zic negare, mintire de sine... dar scoaterea din contextul material a unui lucru, sentiment, fiinta, inseamna la mine adancirea lui in interior.... intr-un loc aparte, unde ii pun coroana si ma inchin lui in cea mai profunda discretie si intimitate. intr-un fel banal spus... moare la exterior ca sa traiasca vesnic in interior... si nu e reclama la bifidus. sau poate ca este... un bifidus al sufletului, al eternitatii....

sâmbătă, octombrie 30

requiem

incepe o saptamana de doliu... azi am reusit sa nu plang desi sughiturile au facut santuri adanci in gatlej... maine probabil voi izbucni in hohote si voi pica rapusa.

mi se par toate moarte, banale...alterate si seci. si singura farama de viata, de substanta, de valoare o vad la trecut... in trecut. un trecut care nu mai este.

imi mor sperantele... ca doar erau ultimele ramase. dar mor si ele si simt ca ma pierd in neant.

si nu, refuz sa ma ridic agatandu-ma iar de ceva. ceva pe care sa-l scap printre degete cand mi-o fi lumea mai draga. trebuie sa gasesc alta modalitate de a ma ridica din starile astea. nu mai suport schimbari, despartiri, plecari, inceputuri euforice, orbiri si de fapt... tot ce-si face omul cu mana si mintea lui.

as vrea sa mai pot crede in "pur si simplu".

mi-e dor cumplit de tine si de tata. de bicu si de copilarie. m-am coplesit singura cu propriul meu eu. nu am pe cine sa dau vina, ar fi nedrept... si mi-e rusine sa ma si plang si sa ma lamentez atata in toate astea. dar o fac. ma descarc. am trait prea multe intr-un timp prea scurt si crud si acum... acum sunt obosita. o sa-mi ia atat de mult sa-mi fiu bine... si oricum niciodata nu va fi ce-a fost, sau cum am visat candva...

saptamana asta port negru. simt negru. voi plange la mormantul tatalui meu si-mi voi lasa a mia oara regretele pe lespedea aia rece. imi voi evalua neputintele si voi respira adanc un aer dureros.

nu vreau sa stiu ca va fi bine. nu mai cred in nimic. vreau doar timp sa-mi plang dragii mei, sa ma plang pe mine si sa storc pana la ultimele suflari toate nuantele de negru si gri din sufletul meu.

vineri, octombrie 29

first love never forget

te-am vazut iar... si de fiecare data cand te vad ma cuprind melancoliile... e crunt sa nu poti da timpul inapoi, sa fii neputincios si sa stii ca nimeni si nimic nu poate schimba prezentul asa cum ti-ai dori...

am fluturi in stomac si licurici pe creier. imi curg lacrimi amare pe obrazul drept si dulci pe cel stang... mi-e dor de tine, mi-e dor de noi. am fost atat de frumosi, de puri, de copii... as muri in secunda doi pentru tine si m-as da peste cap sa te aduc inapoi... sa aduc inapoi acele vremuri apuse din vina mea. cata forta poti avea uneori sa faci lucruri gresite si cata neputinta sa le indrepti ulterior... cumplit. ma frang in ganduri si amintiri si incerc sa ma iert, sa nu ma urasc...

28 octombrie... ziua sorelei mele dragi. ziua in care tata a facut accident. ziua in care te-am vazut si am realizat ca ai locul tau in sufletul meu indiferent de povesti de amor si vremuri trecute si viitoare. o singura zi... si totusi...

esti secretul meu cel mai de pret. nici macar sa scriu nu pot despre tine, despre noi... nici sa vorbesc cu altcineva, nici sa-ti recunosc... nimic. ma fac mica si ma plec in pamant cu tot cu dragostea ce ti-o port... si poate candva, cineva, va gasi saculetul magic cu minuni si-l va deschide... va stii atunci ce inseamna dragostea eterna... neconditionata... pur(a) si simplu(a).

marți, octombrie 26

respirari


plang... dupa ce primesc un mail rascolitor si ma prind iar in hora unei fantezii....si nu e el de vina, ci eu si toate frustrarile mele, gandurile si talentul de a colora in nuante nebanuite tot ce mi se petrece, tot ce simt, ce vreau, ce am si ce n-am...

mi-e clar ca nu am ce-mi doresc. ca nu-mi cunosc drumul pana acolo si ca ma ratacesc mult prea des in propriile-mi deziluzii... mi-e dificil sa gestionez oameni si situatii in functie de ce simt si gandesc. ma coplesesc toate si-mi vine sa ma izolez ca sa nu mai ating cu nehotararile mele pe nimeni si nimic. am nevoie de timp si il fortez de cele mai multe ori pentru ca nu am rabdare...

nu, nu am. azi sunt trista. pentru ca am gresit. pentru ca nu pot da timpul inapoi. pentru ca nu stiu ce vreau si cand stiu ce vreau nu stiu cum sa fac sa fie bine. pentru ca nu-mi gasesc locul in univers, desi il am...

duminică, octombrie 24

toamna la iasi

am reusit... sa ajung la Iasi, orasul copilariei mele... orasul in care ma dadeam in "scranciob" si visam la printi pe caluti care ma vor duce la castel. n-am fost departe de fantasmele astea... mi-as dori sa ma indragostesc in Iasi acum, la varsta mea, intr-o toamna de poveste... sa ne tinem de mana pe strazi colorate si sa ne fosneasca frunzele sub talpi in timp ce ne dogoresc buzele de preacaldura din noi...

am plans cand mi-am afundat obrazul in asternutul scrobit al bunicii, unde mirosea a vechi si curat... mi-am adus aminte de bunicul meu bland care s-a stins intre peretii aia... intr-un mod in care mi-e greu sa-l dezvelesc aici....

m-am plimbat in cimitir ca intr-un parc, fericita si franta in acelasi timp... de vremuri si ganduri multe. m-am bucurat ca un copil de tramvaiul care urca agale si cobora in viteza ca intr-un montagnerusse pe cele 7 coline iesene... am savurat linistea si natura de acolo. si ma copleseste gandul de a pleca sa-mi fac un rost intr-un astfel de orasel... de a renunta la capitala asta atat de obositoare si apasatoare uneori...

era liniste acolo si totusi atata viata. in ochii oamenilor si in toate care ii inconjoara...mi-am clatit fiinta in oaza aceasta de... culoare. mi-am luat energie din fiecare nervura galbena de frunza si mi-am potolit gandurile la poalele unor copaci imensi care tineau cerul in crengile lor...mi-e bine si frumos acum.

astept totusi ceva... pe cineva.

va imbratisez cald din lumea mea paralela!

duminică, octombrie 17

adunarea!

se acumuleaza in mine nevoi, doruri, dorinte, mofturi.... am atata timp incat reusesc sa mi le analizez si nu sunt deloc multumita de ele...stii? cand ai prea mult timp gandesti mai mult si mai profund, ai vreme sa te asezi cu atentie in ganduri si sa le diseci in mii de fire, care se inoada la infinit....

sunt nemultumita. pentru ca vreau un barbat alaturi de mine si m-am plictisit sa alerg in visuri de poveste. pentru ca vreau starea necesara sa ma apuc de cartea mea. pentru ca nu gasesc lumina potrivita sa-mi pictez tablourile. pentru ca (iar) orice melodie imi aduce aminte de ceva. sunt incompleta pentru ca (iar) plang singura din te miri ce si nu reusesc sa dorm... sunt fragila in perioada asta si nu am resurse sa ma ridic. sau nu mai vreau sa ma ridic singura, as vrea sa ma alint cuiva, sa intind mana pisicos si sa ma ridice cu drag din noroiul in care ma scald.

mi-e tot mai gol asternutul. si tot mai aspra propria-mi atingere pe trup. mi-s tot mai dese dorurile si poftele. si starile de neliniste. o fi criza de 25 de ani? sau doar finalul unei perioade in care am reusit sa ma destind indeajuns? si acum trebuie sa iau taurul de coarne, sa-l tavalesc un pic si sa ma improspatez...?

o fi. si totusi ma simt puternica. da. fragila si puternica in acelasi timp. cumva o sa echilibrez toate astea. si va fi soare. pentru ca furtuni au tot fost.


joi, octombrie 14

negru

S. u know... i mean... is this really true?

plang. stiu. mi-e atat de aproape tot desi se petrecea departe in timp... imi tremura degetele pe tastatura si nu cred ca de la frig...un nod in gat in dimineata asta nu ma lasa sa respir... si am aflat de ce. acum.

e liniste. sunt aripi de inger care ne ridica din cenusa. si ne imprastie in zari albastre.
sau e prea mult zgomot si n-avem cum sa ne potolim amarul in atatea galagii?
cine mai stie?

as vrea sa pot ceva. sa fiu mai mult. dar nu ne ramane decat sa asteptam. intr-o zi vom fi cu totii Acolo. si Doamne ce ospat ne asteapta, si lacrimi de bucurie....

acum cred ca joaca sah impreuna....

tac. 

marți, octombrie 12

24 de ore

somn... clatite cu crema de ciocolata si replici cu subinteles... conversatii fierbinti si imagini delicioase care imi provoaca furnicaturi pe trup... mi-e frig, dar stiu ca pe dinauntru ard la foc mic...

mi-as dori o zi de 48 de ore... un an mai lung si eventual doua vieti. sa ma impart si sa fiu completa in toate. sa apuc sa mor si sa renasc si sa implinesc tot ciclul... toate ciclurile incepute si zdrelite de timp. sau uitate, sau rememorate cand e "prea tarziu" sa mai fie indeplinite.

imi doresc luna mai mult pe cer, sa o pot privi indelung, sa am timp... sa ma incolacesc la poalele ei si sa-i savurez umbra tinandu-ma de mana cu tine... sa reziste acolo peste noi, pana adormim istoviti de pacate si minuni si sa ne vegheze....sa fie acolo si cand creez, sa ma inspire in Infinitele mele ganduri si sa aibe rabdare... sa le astern pe toate.

apoi vreau soare... si rasaritul sa dureze cateva ore lungi, sa apuc sa ma scald in el, cu talpile goale si reci, sa-i simt caldura cum ma invaluie treptat...cum imi da energie sa fiu, sa cant, sa umblu, sa pot... sa ma lumineze in drumurile mele si in siesta de dupa... sa ma astepte acolo sus, sclipind a viata, cat am nevoie... si sa-mi ofere la final apusul acela care sa ma imbete de miresme si culori, de potentiale visuri ca-n povesti. apusul in care aromele imi inunda fiinta si emotiile ma cuprind... apusul in care imi scurg iubirile si lacrimile pana la epuizare.

asa o zi imi doresc. plina. si lunga.


vineri, octombrie 8

never say never

din ciclul... "aberatii de insomniaci":

am reusit acum cateva minute sa fac ceva ce credeam ca-mi va fi imposibil... am sters toata arhiva acelui "noi" preconceput... si ma simt de parca mi-am taiat o mana, dar intr-un fel eliberata. mi-e ciuda ca am pierdut timp pretios dar sunt fericita de cele cateva momente de vis traite... am mai dat o pagina cred... si nu doar am indoit-o sa pun semn... ci am intors-o complet. si una alba ma asteapta sa o scriu... frumos, caligrafic, daca se poate...

ciudat cum unele lucruri simti nevoia sa le pastrezi chiar daca au trecut... in timp ce altele trebuie sterse de tot, de la radacina, pentru a putea merge mai departe...

nu voi mai spune "pentru totdeauna" si nici "niciodata"... e o regula nescrisa pe care eu abia o descopar dar ma inclin in fata ei.

in rest? sunt bine.

joi, octombrie 7

iar

iar e o noapte dinaia in care... imi propun sa dorm si parca uit... e aproape 7 dimineata si inca nu mi se inchid ochii... deja tastez cu agitatie si se aude de parca bat la masina de scris... buricele degetelor mele sunt hiper-tastatoare de litere aiurea... pe blog. da.

imi propusesem sa vad un film... dar m-am prins cu tv-ul, dupaia am citit, apoi am navigat printre voi blogosferici patrati sau rotunzi... am pus un punct pe I intr-o conversatie cu un om tare drag, dar care ma increteste la frunte uneori gratuit... nu am avut chef sa raspund la un telefon, pe celalalt l-am asteptat cu sufletul la gura, si a venit... una dintre prietenele mele a reusit sa faca un pas important si m-am bucurat alaturi de ea... si m-am gandit mult... am facut destule pentru o noapte alba nu? hm, si printre toate astea sau in timp ce... mi-am amintit niste momente cu cineva... si am visat la altele cu altcineva...

cand am insomnii devin extrem de sensibila. fragila ca o cescuta de portelan. daca te uiti urat la mine, plang. daca faci o gluma, rad in hohote 2 ore. totul se precipita si se dilata parca. si atunci incep sa ma simt singura, si sa vreau o mana peste umarul meu, un piept pe care sa-mi plec capul, o voce care sa-mi vorbeasca, un suflet care sa ma asculte (dar sa nu ma bage in seama, sa nu ma ia in serios, ca sigur delirez). ma fac mica si ma simt copil. copilul nimanui. pana adorm. dupaia toate trec.

cred ca imi fac o cafea si astept sa se lumineze... sa spun "buna dimineata Soare" si sa sper ca maine seara voi fi atat de obosita incat voi dormi tun...

luni, octombrie 4

trec zile

au trecut cateva zile dragute... desi eram trista si imi inecasem amarurile intr-o visinata "handmade"... ma coloreaza tot felul de ganduri si dorinte. unele interzise, altele nevinovate, altele nascute din neputinta sau avanturi naive...

S. unde esti? sper ca... plutesti intr-un fel sau altul, vreau sa-mi intind aripile si sa te incolacesc asa, cu caldura multa si drag! fiecare zi mi te aduce pe geana stanga...

A? mi-e dor de o noapte cu tine aici. sa-ti povestesc noile minuni ale lumii... si sa radem, sa radem mult pentru ca-mi lipseste...

un fenomen paranormal mi-a invadat ultimele nopti. e cometa mea! si oftez si zambesc mut, trag adanc din tigara si ma bucur ca exista. pur si simplu. asa. imi fac bine cuvintele, imaginile, insiruirea de fantasme dintre noi. multumesc si mai vreau. macar un anotimp...

trec zilele intr-o curgere lina. cu familie, prieteni si nopti albe. cu griji si dragalasenii. cu mine asa cum ma stiu, cum eram si cum mi-a fost dor sa mai fiu. am planuri si cred acum ca sunt mai pregatita ca oricand sa le dau "start"... si da! puiu, e luni deja si ma apuc sa fac ce am promis!

pe 15 noiembrie am decretat Revelion! (al meu) cine se anunta la un pahar de sampanie?

sâmbătă, octombrie 2

fiica risipitoare

tata? iarta-ma... iarta-ma ca te-am risipit in fiecare barbat pe care l-am cunoscut... cautandu-te... cautand in el ceea ce mi-a ramas de la tine, ceea ce credeam ca ai fi putut fi tu sau ceea ce mi-as fi dorit sa fi... iarta-ma... ca mi-am proiectat neimplinirea de a te avea in palme murdare si suflete seci... nu meritai asta. iar ei sunt prea mici sa merite comparatia cu un om atat de bun cum ai fost tu... imposibil!

imposibil sa te gasesc... mi-e imposibil sa te caut acum. si nu-mi ramane decat sa astept... stiu ca intr-o zi voi alerga din nou spre tine cu bratele deschise si ma voi spulbera in tabacul din camasa ta...
si va fi tot toamna atunci... se termina luna mea si... se apropie luna ta, tata. luna in care ai venit si ai plecat de parca ai inchis un cerc. luna in care plang si gandurile-mi sunt mute.

stiu ca esti mandru de mine... stiu cand m-ai fi certat si cand ai fi fost plumb de durere din cauza mea sau pentru mine. stiu... stiu ca m-am risipit in orizonturi nedemne si tu ai venit si m-ai luat de mana cu blandete si mi-ai aratat drumul spre "acasa" de fiecare data. stiu ca am confundat de atatea ori oamenii si dimensiunile... insa intotdeauna am stiut sa ma regasesc si sa-i asez pe toti unde le e locul, in suflet si in amintire.

vreau sa stii ca-mi pare rau... ca m-am frant in bucatele pentru cauze pierdute, dar stii foarte bine cui seman... vreau sa stii ca toate visele mele ti le-am dedicat tie de atunci si iti simt prezenta in fiecare implinire. ca esti aici in fiecare zambet, in fiecare lacrima. esti golul meu de pe pamant si plinul din vazduhuri... si niciodata puzle-ul nu va fi complet... fara tine.

mi-e dor sfasaietor sa spun "tata..."

joi, septembrie 30

ochii larg inchisi

la ce te gandesti cand asezi pleoapa peste pleoapa si ramai doar tu cu tine in linistea noptii... sau a zorilor care te-au gasit insingurat? atunci cand obosit sa fi, te prabusesti in cine stie ce asternut - irelevant oricum - si cauti sa te gasesti pe tine cel care esti de fapt?

eu... inchid ochii cu incetinitorul, imi reglez respiratia si ma cufund in propria-mi fiinta in cautare de sine... dau padurea la o parte ca sa-mi numar copacii si inspir adevarul. gol golut. asa cum este. nu asa cum imi place mie sa-l vad sau cum mi se arata cu degetul de catre altii.

uneori ma bucur, zambesc... impacata si fericita. ma gandesc la cate am reusit sa cuprind cu privirea, cu simtirea, cu tot ce sunt, in ziua ce-a trecut si ma umplu de culori si picaturi de lumina. alteori ma cert pentru cate am omis... de cele mai multe ori gresesc prin omisiune, nu prin actiune... sunt prea slaba sa actionez in vreun sens pozitiv sau negativ... dar cred ca esenta greselilor si neimplinirilor consta in Omisiune... de fapt.

si ajung sa protejez in spatele genelor mele impletite alegerile... caci ele da, sunt actiunile sau inactiunile dincolo de omisiuni, pe care le facem voit. de cele mai multe ori aleg sa sper... sa iert, sa iubesc mai mult cu fiecare clipa si sa ma ofer dulce ca sa pot gusta dulce...

e crunt atunci cand... ma gandesc la neputinta si stiu ca totusi ceva e de facut dar nu sunt eu omul care sa le implineasca. azi adorm cu gust amar la gandul ca nu am avut cuvinte, gesturi sau orice pentru un suflet trist. azi adorm fericita de cafeaua de dimineata alaturi de Mica mea si de imbratisarea mamei... azi, adorm mandra de mine, asa cu bune si rele, se compenseaza si-mi da cu plus. inchid lacatele zilei ce-a trecut in asteptarea lui mos ene... gandindu-ma la moarte... la viata... si la voi toti, dragii mei dragi.

duminică, septembrie 26

duminica

am fost cu mama la biserica... asa ca pe vremuri. cand eram mai mica si mai pura si ma impresionau toate maruntisurile si reuseam da... acolo, sa ma linsitesc, sa uit de vapaia varstelor, sa iert si sa renasc, sa-mi odihnesc fiinta pe bancuta de lemn din biserica mea, si sa... respir aerul acela de lemn si ceara. sa ies de acolo alt om.

am intrat in bijuteria de catedrala catolica din Bucuresti. ma uitam ca prima data la toate detaliile din interior... locasul asta chiar e o bijuterie...si la intrare un afis mare anunta "Novena pentru oprirea avorturilor 29 sept. - 7 oct." m-am cutremurat....

si corul alaturi de orga mi-au alinat sufletul... am ascultat dupa mult timp rugaciunea mea preferata, pe care o vizualizez de cand eram mica.... mi-a spus-o nasa mea de botez si de atunci... ramane ca o aripa de inger pe umarul meu.

sufletul lui Cristos sfinteste-ma, 
trupul lui Hristos mantuieste-ma, 
sangele lui Hristos aprinde-ma de dragoste, 
apa coastei lui Hristos spala-ma, 
patima lui Hristos intareste-ma. 
O bune Isuse asculta-ma, 
in ranile tale ascunde-ma, 
nu ma lasa sa ma despart de tine, 
de vrasmasul cel rauma apara, 
in ceasul mortii mele cheama-ma,
si porunceste-mi sa vin la tine...
ca sa te laud cu sfintii tai, 
in vecii vecilor, Amin. 

ne-am plimbat pana acasa pe jos si am cules frunze si castane...imbratisarea mamei nu se compara cu nimic pe lumea asta! si da.. am reusit. sa ma simt impacata, sa iau deacolo dintre muzici si lumini de ceara acel "ceva" vindecator. acel ceva care te face sa ierti sinele si pe celalalt, sa nu duci cu tine povara grea a atator sentimente si trairi patate de pacat... acea incredere...ca toate au un drum. 

ma-ncred in Dumnezeu, ce pot sa-mi faca niste oameni? asa scriam candva... reiau si strig din nou! 

sâmbătă, septembrie 25

acasa

totul e bine cand se termina cu bine, sau totul e bine cand se termina.

o prietena draga trece prin ce-am trecut eu acum 1 an si ceva. o privesc si ma vad pe mine, desi situatiile sunt sensibil diferite. ma impresioneaza la culme, si ma frang cand vad cati pe lumea asta fac aceleasi greseli... cate fete poate avea acelasi eveniment in contexte si personaje diferite...

blogosfera e un Melrose Place. continui sa nu inteleg intriga intre IP-uri si lipsa de respect a unui spatiu, pe cat de public si virtual, totusi intim - intr-un anumit fel. ce dracu' ne-a facut democratia asta la toti! :p

e bine acasa. intre culori si must. flori si oameni dragi. cafeaua din dimineta asta mi-a inseninat weekendul! si mi-a sters o dara de amaraciune. una calda, una rece, altfel nu ne-am simti vii...

am vazut azi pantera roz. se da pe NationalTV... si nu! nu m-am dus sa fac curat la Let's do it Romania. mi-e dor de mare... in urmatoarea perioada cred ca o sa calatoresc si tare o sa-mi placa sa ma pierd in peisaje.

vineri, septembrie 24

propuneri

"am facut propunerea intr-un moment de slabiciune... acum ma bucur ca ai refuzat"
"dar de ce ieri ai acceptat fara ezitare, si azi refuzi?"

.... hm. din aceste doua fraze ale aceluiasi domn constat ca:
1. nu pot fi acuzata de "intoarceri la 180grade" pentru ca domnul isi confirma propriile intoarceri. azi nu mi-ar fi facut propunerea, pentru ca azi n-ar mai fi avut momentul de slabiciune.
2. deci am anticipat bine, si cred ca intuitia mea feminina m-a facut sa refuz inainte sa-mi spuna ca de fapt... a facut o greseala ca m-a chemat, bla bla.
3. asa-s barbatii se uita numa' pe sub fuste, dar in oglinda deloc?
4. in momentul in care intuitia mea feminina ma va asigura de acuratetea gesturilor tale, poate voi avea un feedback fara ocolisuri, intoarceri, unul tare si pretios, pe masura actiunilor tale.
5. pana atunci mai e. sau deloc.

... si ma intreb la modul general. cand propunem ceva cuiva, cand intindem o mana sau ne expunem in orice fel, ar trebui sa o facem pana la capat, total, fara conditionari si fara chestii de genul "Piata Matache". si daca undeva adanc in sufletul nostru ceva ne spune ca nu-i bine cum actionam, ar trebui sa ascultam, sa NE ascultam si sa actionam O data, si bine, asumat. pici nasol cand iei inapoi ce ai dat, doar pentru ca... nu ai gandit de doua ori inainte sa faci o data, nu?

sunt satula de oameni care se clatina in simtire si gandire, si mai ales in actiuni. mi-e lehamite de "azi, te iubesc", maine "te urasc". nici macar nu e dureros. e obositor si atat. da.. toti avem momente de abandon, se accepta, se tolereaza, se iarta... dar cand asta devine un modus vivendi... e nedrept sa-i implici pe ceilalti in dezechilibrul tau.

miercuri, septembrie 22

momente de momente

clipele mici fac viata mareata. momentele marunte construiesc temple... am trait zilele astea picaturi de clipe de toate felurile... urate, frumoase, surpinzatoare, emotionante, traumatizante... am atins toate extremele asa cum imi e caracteristic...

am prieteni adevarati. de genul:
"alo? azi e ziua mea..."
"seriooos? in 30 de min sunt acolo... nu nu stiu unde e dar ajung!"

sau... pe la 11 noaptea...
"ce faci, cum esti?"
"intr-o ora ma nasc, pe-acasa...."
"hai la noi!" si m-am dus, si mi-am ciocnit anii alaturi de oameni frumosi.

am primit perle si tare mi-am dorit perle albe candva. am simtit ca toti cei din jurul meu sunt acolo pentru mine, nu din complezenta, nu din obligatie, ci de drag... si e mare lucru. si vreau sa constat asta si peste 5 ani, si peste 10 ani.

am fost in locuri trecute dar nerasuflate niciodata. am reusit sa ajung acolo... acolo unde m-am cunoscut, unde te-am cunoscut, unde mi-am lasat lacrimi si zambete. si banca aceea... unde te asteptam intr-o zi nestiind ce o sa urmeze va ramane punctul culminant al pupilelor mele. o priveam si azi cu... un sentiment de liniste. o nostalgie dulce, nepatata. asta e viata... astia ne suntem, asta ne-a fost drumul... si cate personaje s-or mai fi perindat peacolo, dar tot banca mea este. locul nostru. nici trist, nici vesel.

multumesc voua celor mici, care faceti lucruri mari. iert pe cei pe care i-am crezut mari si au facut lucruri mici si urate. sunteti toti ai mei. m-ati creat. v-am creat. sunteti tot ce sunt eu azi. si azi sunt impacata.

vineri, septembrie 17

sarbatoare...

deja sunt cea mai fericita! e incredibil cum familia, aceea simpla si unita, mama, tata, si copilul pot fi fericiti asa... doar pentru ca se au. si nu contenesc sa-si arate dragul unul de altul. e un dar pe care unii dintre noi il uita, nu-l mai observa, il ignora sau chiar nu l-au primit... e un dar pe care imi doresc sa-l ofer la randul meu cand voi fi mama. e cea mai mare dorinta a mea, pe care azi... de ziua mea, mi-o rescriu in suflet.

un tort de biscuiti facut cu suflet si o visinata pusa deoparte special pentru azi sunt ingredientele unei sarbatori frumoase. cu dragoste si zambet pe post de sare si piper. cu acel sentiment de siguranta si apartinere pe care numai in familie il poti simti, pentru ca acolo lucrurile sunt neconditionate, nepatate, nealterate. si oricat de conservator ar suna totul si de simplu... din simplitatea asta m-am imbatat de fericire. azi. si nu doar azi.

mama mi-a spus ca a dat fursecuri la servici colegilor, pentru ca azi... e si ziua ei. pentru ca ziua mea, e ziua ei. ce minunat! ce bine ca-mi esti, ce mirare ca sunt... mama. si ce bucurie ca ne suntem suficiente.
multi ani sa-mi fii!

joi, septembrie 16

pay it forward

e un film, vi-l recomand.

intotdeauna am zis ca binele pe care il fac e gratuit, ca nu astept nimic in schimb pentru ca undeva in logica pe care uneori nu o cuprindem noi, oamenii, lucrurile se vor intoarce intr-un fel sau altul. cand actionezi intr-o directie apare instant asteptarea, nevoia de feedback, acel "replay" pe care il dorim, de care avem nevoie fara sa stim de ce si cum. si el vine total pe dos uneori... si zici "nu merit, la cate am oferit eu", sau te revolti... si cercul asta vicios nu duce nicaieri. dupa furtuna vine soarele oricum, candva...

cand esti lovit, uneori sa intampla sa lovesti la randul tau la fel... dar pe altul. e reversul medaliei. lovesti oameni nevinovati pentru ca la randul tau ai fost cazut candva. la fel se intampla si cu binele. faci un bine si probabil ti se va intoarce de la cu totul alta persoana. pentru ca... lucrurile sunt conectate la un nivel la care nu avem acces.

pay it forward... se refera la a da mai departe ceea ce primesti, oricui, oricum. si daca "jocul" asta ar functiona, am fi fericiti de propriile actiuni, nu dezamagiti de rezultat, sau de cum sunt primite. viata nu este un schimb, o taraba la care ne negociem trairile, dau daca primesc, ofer daca mi se ofera, sau daca am certitudinea echilibrului pret/calitate. nu. si cand spun viata includ aici tot: si iubire, si traire, si suferinta, si orice gand sau actiune ne defineste ca oameni...

si pentru ca intr-o zi cineva mi-a intins o mana, eu voi intinde mereu maini catre ceilalti. Cineva va avea grija ca lucrurile sa nu ramana necompletate, necompensate... suntem noi prea orbi sa distingem, sa observam, sa fim prezenti in cate ni se intorc inapoi...

marți, septembrie 14

black hole

ma simt de parca luminita de la capatul tunelului s-a inegrit si mi se intrezareste ca o gaura neagra... care urmeaza sa ma absoarba... sa nu mai fiu deloc, sa nu mai fie nimic. simt ca orice pilon de rezistenta, oricat de firav s-a inmuiat si ca... nu mai am de ce sa ma agat. si undeva, dincolo de vointa si optimismul meu, lucrurile merg dintr-o alta inertie spre... negru adanc.

da, starea mea interioara depinde numai de mine... adica, pot fi tembel de fericita ca  nu am bani de o cartela de metrou sau ... cumplit de linistita ca bunica e in spital. sau pot gasi sa ma bucur de o frunza in trecerea clipelor si sa-mi spun eu mie ca e bine. si totusi.

sunt unele lucruri care nu mai depind de noi. si eu nu pot sa fac abstractie de ele de parca n-ar exista. ma framanta. si ma chinuie gandul ca nu le pot impartasi nimanui. cand impartasesti parca mai lasi jos, in drum, din scrijelirile sortii... dar cand n-ai cum, sau cui... parca apasa de doua ori mai mult. si nici macar pe blogul asta nu mai pot scrie din marile adancuri ale fiintei mele. tocmai pentru ca sunt citita...

si nu. nu e toamna de vina. nici vreo depresie. nici dragostea. e pur si simplu. un gand ratacit care s-a gandit sa poposeasca pe bancuta inimii mele. sper sa nu stea mult...

luni, septembrie 13

urari

tocmai am fost felicitata de ziua mea.... ca sa se asigure ca e primul care imi zice! si da. daca e pe-asa, decretez deschisa Ziua Mea, de luni asa, pana duminica. nu 3 zile ca-n povesti, nu o zi, nu... o saptamana cred ca-mi ajunge, daca nu ma dilat tot anul. ca oricum sarbatoarea consta in "a vrea" si atat.

multumesc pentru zambetul oferit, si pentru bataia de inima ce mi-a tresarit la urarea asta, venita asa... pur si simplu, brusc si dragut!

25...e rotund? sau doar jumate de rotund? habar n-am. dar e frumos. incerc sa nu-mi aduc aminte de cate visam pe la 14 ani ca voi fi si voi face pana acum. cam jumatate le-am atins. unele le-am dat la o parte. restul... nu am ajuns inca acolo. viata parea mai simpla la 14 ani. de aici, privind inapoi, uneori mi se pare ca am obosit... si ca trebuie sa trag aer in piept inainte sa pasesc. inainte alergam fara pregatiri...

dar mi-e bine. sunt bine. sunt frumoasa. si azi mi-am cumparat eu mie cadou un ghiozdan cu ursulet de plus. deci... clar e frumos la 25 de ani!

prima nunta

o buna prietena de-a mea a facut pasul ieri... am plans impresionata de... trecere vremurilor si a vremii, de cursul firesc (?) al iubirilor posibile, de minunata lor poveste de dragoste...

am cunoscut-o acum aproape 5 ani cand mi-a cerut un sfat intr-o sala goala de curs... si lacrimi ii curgeau pe obraz. era trista, o tristete cum rar vezi, care te cutremura in profunzimea ei si te face sa te simti mic, neputincios...

si Dumnezeu a avut pregatit pentru ea o cale frumoasa, ascendenta, care a adus-o Aici, Acum. un om minunat i-a pasit alaturi si sunt fericiti, acea fericire si iubire spre care tanjim toti, despre care scriem ca frustratii pe bloguri fara sa o fi trait, sau traind-o pasager, de prosti ce suntem. i-a oferit acea dragoste libera, nestrapunsa de nimicuri ridicate la rang de probleme existentiale. acea dragoste reala, posibila, la care unii doar viseaza. si eu cred in ei, in legamantul lor, in fericirea lor, mi-e ciudat sa le-o doresc, pentru ca o au deja si sunt sigura pana la cer si inapoi ca o vor mentine.

e prima.... prima mea prietena care face pasul asta. si ma bucur de parca mi s-a intamplat mie! va iubesc Mirii mei din septembrie!

vineri, septembrie 10

mahala!

bravos natiune, halal sa-ti fie!

sunt unii pe niste bloguri care se baga in seama total pe langa posturile titularilor de blog. sunt o categorie aparte, cu motz si colti ascutiti, monocotiledonati cu staif ai blogosferei care confunda uneori (deseori) blogul cuiva cu vreo categorie de forum social (si nu numai). cate aberatii mi-a fost dat sa vad...

e trist, sunt oameni singuri pe planeta sau prea inconjurati de "petale" trecatoare care le gadila erectia intelectuala si ii fac sa-si verse sevele prin toate colturile (aparent si initial) intime ale altor blogeri.

categorii:
- bloguri jurnal de bord: unde oamenii isi varsa dilemele existentiale si clipele traite sau dorite - foarte bine, de ce trebuie sa intrii si sa judeci? sa o dai cotita ca la Ploiesti si sa improsti cu noroi? de amuzament? amuzamentul cui? sunt site-uri de bancuri si forumuri specializate pentru amuzament si plictiseala.
- bloguri de literatura: pai daca omul isi posteaza creatiile literare, faceti domne' diferenta intre personaj si autor si uneori identitatea de dincolo de blog. si daca dai un feedback da-l intr-o oarecare limita de critica constructiva, cu folos. daca nu-ti place, mergi mai departe, e loc pentru toti sub soare, si umbra cat cuprinde deasemenea.
- blogul filozofic-moral-social: unde da, e loc de comentat cat curpinde pe diverse teme. unde ar fi corect sa nu te iei de om, ci de problema expusa, sa isti o polemica civilizata.

pana la urma e vorba de respect. si de libertatea de exprimare care ar trebui sa bage frana in fata libertatii de exprimare a celuilalt. credeam ca blogosfera asta e un spatiu virtual in care ne intalnim unii cu altii in chestii comune, in care aflam, povestim, ne (auto)confirmam reciproc. nu un prilej de dating, de misto gratuit, de hai sa vedem cine e mai mare, mai tare, mai lung, mai multilateral dezvoltat, mai atoatecunoscator.

... ma opresc aici. pentru moment.

luni, septembrie 6

PLAGIAT!

acest domn, http://sorinmario.blogspot.com/ care are si tupeul sa ma comenteze... are doua articole de-ale mele pe blogul lui, fara sa precizeze sursa. la cate de "minunat" scrie stimabilul, sunt sigura ca la o analiza mai amanuntita vom gasi ca si celelalte articole din arhiva lui apartin cine stie cui!

trist. deloc politicos. si... nu mai zic nimic! sa vina Zorro sa-i dea cateva nuielushe...

si atat de stupid ca vine sa comenteze tocmai blogul plagiat.... ooooof.

sa simti si sa nu...

tu poti sa simti ceva si sa incerci sa nu simti? iti reuseste? eu cand simt ceva, simt, si nu ma pot abtine, ba mai mult, pot face gafe strigand in gura mare, sau pot intra in depresii tinand in mine, fara sa anunt pe nimeni ce se infiripa in sufletul meu. pana cand? pana cand explodez, si tot desenez pe casa poporului ce-i in sufletul meu.

poti sa nu spui ce simti? sa pui ratiunea inainte de toate si sa te abtii? poti. pentru o perioada. perioada in care ori te resemnezi, daca detii o forta aparte, ori te spulberi. in ambele cazuri insa iei o decizie. ar fi bine si corect sa fie asumata pana la capat. uneori in calatoria asta a asumarii mai calcam stramb. alteori ne pierdem si nu mai stim de unde am pornit de fapt. e complicat. dar nu imposibil.

eu am reusit de cateva ori din forma sa creez fond. adica din diferite ratiuni sa-mi ingradesc sentimentele, pana am ajuns sa nu le mai am. sau sa fie atat de bine ascunse incat, nici eu sa nu le mai pot aduce la suprafata, decat cu greu. si cand ieseau totusi la iveala, mai intense ca niciodata... erau flacari mari stinse brusc, si cenusa e dureroasa de fiecare data...

insa... oricat de complicata ar fi lupta asta dintre ratiune si simtire, intotdeauna fondul invinge, daca este real, autentic, puternic. de neclintit. intotdeauna. daca nu... n-a fost sa fie. cineva a facut o alegere si si-a asumat-o pana la capat. daca a reusit inseamna ca a fost alegerea corecta, demna. pana la urma... atunci cand alegem gresit, lucrurile nu pot merge bine decat o perioada. pana la urma adevarul din noi, din celalalt, iese la iveala. sau ceva... o mana invizibila te (re)aduce pe drumul cel bun. cel bun pentru tine, dincolo de tine... chiar daca uneori tu nu il vezi bun de la inceput.

de fapt cand simt... simt. si nici macar eu nu pot nega asta. cui? de ce?

sâmbătă, septembrie 4

himere

e ciudat cum... uneori scriu ceva, postez, recitesc si parca a scris alta mana, nu a mea. ma minunez, si detasata complet, ma transpun intr-un cititor oarecare si nu-mi percep identitatea in propriile-mi randuri. scriu uneori dintr-o rasuflare, de parca o inspiratie supraomeneasca ma cuprinde, si pe cat de brusc imi expun trairile in randuri, la fel de rapid pierd contactul. la doar cateva minute nu-mi vine sa cred de unde au tasnit cuvintele de adineaori...

la fel de... bizar, mi se pare ca ajung sa ma exprim mai bine in scris decat vorbind. am uneori un blocaj fantastic in a exprima ce simt, ce gandesc, ce vreau, lucruri banale... insa in scris as stii foarte bine ce si cum trebuie sa gestionez gandul si realitatea. ma pierd?

mi-e dor sa scriu de mana. sa corespondez prin posta si sa ma uit curioasa in fiecare zi in cutia postala dupa scrisori din departari. am obosit sa tastez. si totusi o fac. ce-ar fi sa va trimit scrisori?

vineri, septembrie 3

...

am o prietena care se marita maine... si sunt atat de bucuroasa pentru ea ca-mi vine sa plang. si ii multumesc ca a fost langa mine intr-un fel aparte, in momente aparte.

in rest mi-e rau de mor, fizic. e ciudat cum uneori ai vrea sa faci atatea lucruri si ai mintea atat de zburdalnica, si corpul nu te ajuta. e crunt, cum neputinta fizica iti pune bariere la spirit.

joi, septembrie 2

insomnia

cum e sa faci dovlecei pane si cartofi prajiti la 2 noaptea?
ma doare capul de mor, am o presiune teribila in tample si somnul intarzie. e 3 jumate...
TREBUIE sa-mi iau cateva panze, imi zboara prin cap tablouri, stii ca le vad inainte... gata facute.
am visat azi la pranz, cand am atipit vreo ora pe proful de procedura penala, era in slipi la catedra si ne facea cunostinta cu o blonda, profa de inot.
am mancat pepene galben cu miere. nu-i rau. 
nu mai inteleg nimic din ce mi se petrece. dar nu ma tulbur, mi-e bine.

multumesc azi lui eueu ca m-a scos la plimbarica si suc, ca pe un copil traumatizat. ca am vorbit si am ras, si ne-am scaldat in primul soare de septembrie. si mi-a zis ca sunt frumoasa, si a dormit cu mine. si m-a pupat.

constat ca exista trenduri in blogosfera. sau nu stiu cum sa le numesc. dar putini sunt aia care nu au scris de venirea toamnei azi, ieri si alaltaieri, pe toate blogurile a venit toamna! la fel cum toti si-au scris concediile si dragostea pentru mare si nisip. acu' stiu ca in cateva luni o sa posteze toti de prima ninsoare, si de cadouri si de cat de minunat e sa fie craciun.... cat de previzibili suntem uneori... noi oamenii. asta nu ne face mai putin frumosi/urati. e pur si simplu o constatare....

miercuri, septembrie 1

am o leapsa + premiu


 
1. imi place prajiturica aia, arata intr-un maaaare fel. 
2. imi place ciulamaua pe care am facut-o zilele astea (mi-e cam foame). 
3. imi place ca am cunoscut oameni frumosi in blogosfera asta (vorbesc in lista asta doar de ce-mi place, da?)
4. toamna. 
5. ursul meu
6. maioneza
7. marea
8. verde
9. adevarul
10. de mine, ma iubesc!

am primit de la Ochelari de Ploaie si dau mai departe tuturor piticilor care imi trec pragul! trebuie sa scrieti de la cine ati primit, 10 lucruri care va plac.

marți, august 31

ultima zi de vara... intaia noapte a toamnei

ultima zi de vara... cu racoare si prieteni, capucino si un examen. de la 8 la 11 s-a picat, vreo doi au iesit cu 5... si eu am luat 9, bine-meritat - cu felicitari si urari de "succesuri" de la profesor, intr-un mod atat de onest si deschis formulat ca m-am emotionat. si m-am simtit apreciata... e minunat cand iti sunt apreciate eforturile si valoarea... e doar una dintre treptele lui Maslow!

m-am plimbat prin picaturi de ploaie, obosita si fericita. am mancat prajituri si pepene si simt ca intr-un fel universul ma ajuta, ma ia pe sus si ma duce inainte. si Inainte asta se preconizeaza a fi bun, dulce, cu folos. nu pot decat sa multumesc mainii invizibile care nu ma lasa de izbelisti.

mi-e dor de mare... insa o las in urma pentru un timp. ma scufund toata in toamna care vine ca o penita ce se imbiba de cerneala linistii. in curand e ziua mea... si nu, nu voi da de baut prietenilor pentru ca o facem cand vrem mereu. nu voi dansa pe mese, nu vreau "la multi ani" de complezenta. vreau sa o vad pe mama in ziua aceea si sa-mi port la gat frunzulita de argint de la tine... vreau sa ma simt iubita si sa ma ofer dulce si armonios. sa ma redau mie inapoi. sa fac poze la copaci colorati si sa ma plimb de mana cu tine printre himere si norisori de vata de zahar. sa-mi apartin. si atunci va fi o aniversare perfecta.

toamna mea... bine ai venit!

luni, august 30

azi e ziua mea?

cica azi e ziua mea de nume.... Alexandra. hm? sunt catolica si o serbez mai cu patos prin februarie si... apreciez maxim pe cei care cunosc aspectul asta. dar ma bucur sa profit si de calendarul ortodox! deci VREAU cadou! :)

ma apuc sa sun pe mama, sa-i explic (cam a mia oara) ca eu sunt un copil special care merita sarbatorit de vreo...8-10 ori pe an, cel putin: ziua mea, de nastere/nume catolic/nume ortodox, ziua copilului/femeii, paste, craciun, mos nicolae, ziua mamei de nastere ca doar daca nu era ea nu eram nici eu deci prin tranzitivitate ma serbez tot pe mine, si alte ocazii de genul.

si toate astea, fara sa pun la socoteala al doilea nume, care desi nu e de sfant pentru ca e slavizat, provine tot din Biblie si as putea foarte bine sa-l sarbatoresc si pe ala, mai ales ca are o conotatie controversata, aparte, pe care o ador :P