miercuri, august 29

siceramente feliz!

imi doresc un job. pentru ca de fapt imi doresc o familie si la anul am de gand sa fac un copil piticos. nu e tocmai motivatia care sa ma ajute la angajare, dar de fapt, imi lipseste acel an vechime ca sa pot beneficia de ajutorul de maternitate si de analize la stat.

jobul asta ar trebui sa fie cam asa: intr-un domeniu care sa aiba legatura cu studiile mele umaniste (drept, stiinte politice - fara politica, resurse umane, sociologie, cercetare, educatie, cultura, artistic, etc). sa nu muncesc 16 ore pe zi, vreau sa fac ceva consistent calitativ, nu cantitativ. se pot face lucruri minunate si multe compactate in cateva ore de concentrare maxima si randament intelectual sporit. sa am colegi simpatici, sa nu ma streseze privirea vreunuia sau tonul altuia, pentru ca detaliile astea fac diferenta si in rezultate. nu vreau bani multi, ci doar senzatia ca sunt utila si ca reusesc sa construiesc ceva vizibil alaturi de ceilalti. cum ma intereseaza numai vechimea de un an si sa-mi scot banii pe transport si covrigi, consider ca "pretentiile" de mai sus isi gasesc loc in toata ecuatia asta.

sunt tot felul de piedici pe lumea asta care te fac sa ramai pe loc, aparent. te sperie. adica, nu pot sa fiu educatoare, ca n-am liceul pedagogic, dar vocatia si faptul ca am facut voluntariat cu copii nu se pun. nu pot sa fiu asistent la un cabinet de avocatura, ca nu am examenul de barou luat sau ca nu am experienta. nimeni nu vrea sa inceapa lucruri. nu pot sa aduc pe lume un copil, ca ma gandesc la o mie de lucruri pe care nu i le pot oferi acum.

cu toate astea, caut, intreb, scormonesc, copil-pitic-bebe-mic tot o sa vina la anul, o Ana-Andrada sau un Dan-David. o sa fiu o mamica boema care face martisoare din scoici si o sa ne hranim cu dragoste. multa dragoste. din asta nu am auzit sa moara cineva :) (dar nici nu poti sa supravietuiesti numai cu atat, ar spune mama...)

marți, august 21

negative

cum faci cand vin spre tine energii negative de la ceilalti? cand vine unu si-ti zice ca tu bati campii cu optimismul si zambetul tau larg, ca nu esti cu picioarele pe pamant, ca ai pierdut contactul cu realitatea. si iti ofera alternativa: sa pui raul in fata (adica cica sa fii prudent), sa faci scenarii macabre pe termen lung, foarte lung sau mediu - in cel mai bun caz, sa realizezi ca totul e gri sau oricum patat in jurul tau. si in final - ca la astia cu NU in brate exista finaluri: "tu esti defect, ai o boala ceva, nu esti normal". asta cu intrarea in normalitate imi place cel mai mult si ma zgarie pe creier.

si ce faci? daca mai si depinzi de oamenii astia pentru propria existenta (intr-o anumita masura) iti vine, ba sa faci ca ei ca sa fie "bine", ba sa zici ca ei si sa faci ca tine dar tot n-o sa iasa ok, ba sa fugi undeva departe ca sa nu mai lasi loc la astfel de invazii in sufletul tau roz, ba sa iei o pusca si sa faci curat in lume. sa ramana numai aia zambareti.

deci?

(ma doare ficatul de doua zile, ceva remedii naturiste/naturale aveti?)

joi, august 9

asa o fi

cum o fi cu dragostea asta impartita la doi? adica nu cu aia cand iubesti totul ca pe un copac, ca un mic budha care nu se ataseaza de nimeni si nimic tocmai pentru ca este super-mega-meta-conectat la toate...

cum o fi in planul asta, unde oamenii inca se cauta, se urmaresc, se gasesc, se asteapta, se iau unul pe altul din galaxia lor si se pun impreuna mai mult sau mai putin constient, voit, gandit? cum o fi cu fractia asta de imparte totul la doi? la noi?

pai pana nu devine "dragoste de copac" nu e bine. nu-i completa. sau pana nu ajungi sa te simti Unul, desi ies doi la numaratoare, nu e bine.

eu ma simt o celula. unica, frumoasa, luminoasa si pura. am nevoie de timp si spatiu, de Libertate ca sa ma dezvolt, sa cresc, sa ma transform, sa ma impartasesc si altora. de fiecare data cand a aparut celula 2 la orizont, ceva a facut ca Eu-celula 1, sa ma patez asa un pic, sa ma umplu de pixeli nelalocul lor. din avion nu se vedea, nu mi se parea, dar luand toate la puricat, am ajuns in timp sa nu ma mai recunosc in oglinda. e trist. si devine complicat. nu vi se pare ciudat ca lucrurile frumoase devin complicate? pentru ca isi pierd puritatea initiala.

ei bine incep sa elucidez misterul. micile detalii fac diferenta. iubesc astral "copacii" dar iubesc cat se poate de uman un om-celula 2, care ma face sa cresc, sa luminez mai tare, sa ma simt libera si Una. sunt atat de conectata incat ma simt de parca imi lipseste o mana, un deget, o vena ceva cand nu reusim sa ne ducem vibratiile la unison ca deh... mai are fiecare de muncit la propria individualitate. dar suntem o singura Mare Dragoste si ne crestem impreuna si separat. ne ajutam reciproc sa fim cat mai frumosi Singuri si cat mai completi impreuna. e halucinant, e greu fara sa fie complicat - pentru ca lucrurile curg firesc, ca o apa la vale. e dureros fara sa fie suferinta, pentru ca e intotdeauna dureros cand iti darami incetul cu incetul Ego-ul manifestat. e spontan si dincolo de cuvinte, de minte sau de numaratori. surprinzator, uneori chiar de speriat. dar dincolo de astea, e atat de implinitor si de total. am senzatia ca traiesc Absolutul. il experimentez pur si simplu la propriu, desi n-am stiut niciodata ce e, unde e, cum e.

si pana nu suntem Absolut nu stim ce-i aia. fabulam aiurea. pana nu simti Infinitul cum iti aluneca prin fiinta, nu stii ce-i ala si apoi te simti mic si prost cand iti aduci aminte ce ineptii gandeai, spuneai si faceai crezand ca esti departe. cand de fapt stateai pe loc si te invarteai in cerc.

dragostea dintre noi doi e Marea Dragoste.