luni, mai 18

primii trei ani din restul vietii mele

Peste doua saptamani se fac 3 ani de cand ne iubim infinit. iti vine sa crezi? ma apuca asa o neliniste... lumea zice ca dragostea dureaza 3 ani, altii ca nu-i chiar asa, iubirile mele s-au degradat toate in jurul acestui termen... promiti sa fii tu cel care incalci regula asta? promit sa ma inchid in casa si sa astept sa treaca luna macar... sa intram in anul patru si sa-mi sterg din creier frica asta inoculata de oameni.... dragostea mea NU dispare in 3 ani. dragostea mea cea mare e atat de mare incat e infinita.

Am recitit blogul de cand ne-am cunoscut. am trait un inceput lung si frumos. primul an a fost un paradis in care amandoi ne-am scaldat... un pic mirati, un pic inconstienti, un pic prea pasionali. au fost atat de multe si am accelerat fara centuri de siguranta. am stiut ca tu esti Omul meu, nu doar pentru o noapte sau un anotimp. si asa a fost.

Dupa un an de relatie frumoasa, am vrut mai mult. certitudini, siguranta, eforturi vizibile, un pic de responsabilitate. toate lucrurile la care lucram pentru mine, le-am vrut de la tine sau de la Noi...fals, poate. sau fireasca nevoie a oricarei femei care iubeste si se uita pe sine pentru celalalt sau pentru acea a treia persoana generica: NOI. am descoperit defecte si nepotriviri... dar ne cunoastem si ne iubim atat de complet... ca nu am reusit sa pasim pe carari diferite, desi am ajuns la rascruce... ne-am certat pentru prima data, ne-am plecat si ne-am intors unul altuia.. nu stiu nici acum daca chiar am invatat sa luptam atunci. eu murisem cand ai vrut sa pleci si m-am nascut inca o data cand mi-ai promis ca o sa ramai....

Am fost in purgatoriu... un zbucium cretin, nelamuriri fara logica si pierderi de sine, de memorie sau de vremuri. m-am simtit singura cu tine, fara tine, singura cu mine, parasita de puteri si nevoita sa iau decizii. nu am reusit niciodata sa mai decid doar raportat la mine, esti peste tot. si a mai trecut un an.

Al treilea an si dezlantuirea Iadului....un iad crescut din neant pe purgatoriul nostru dulce-amar care oricum abia mai atarna de un fir de dragoste. cand s-a pornit furtuna cea mare... ne-am adunat mintile si sufletele din imprastieri si am reusit sa ne sustinem reciproc... ne-am tinut de mana strans prin iadul acela si am trecut o mare de plans impreuna. dar ne-am schimbat. mult si iremediabil. ne-am lovit un pic la cap si ne-am zdrelit sufletele de stanci inalte. dar dragostea noastra cea mare a invins si stim ca nu mai putem fi vreodata unul fara celalalt.

Esti cel mai rau si cel mai bine de atunci. esti departe de tot ce imi doream acum 3 ani si totusi esti ultima si singura mea dorinta pe lumea asta. esti dragostea mea si agonia mea. nici nu mai stiu daca astept sa recladim un rai al nostru ca la inceput sau doar ne stingem incet...  intram in anul patru de amor infinit. au trecut primii 3 ani si poate restul va fi mai cald si mai lin... am consumat si paradisul inceputului si cuprinsul cu intrigi si iadul caderilor. ce mai putem face? suntem totusi impreuna cumva, in felul nostru.... ne iubim ca doi copii desculti prin ploaie.

Simt ca imi abandonez vise si planuri, desi ma urmaresc mereu. vreau copil, vreau casnicie, vreau stabilitate si armonie. nu avem nimic din toate astea si totusi nu mi le doresc fara tine. stiu, simt in bataile inimii ca nu mai pot trai fara tine, ca as muri la propriu daca nu ai exista in viata mea. ce bine ca esti, totusi! suntem atat de noi si fiecare in parte e inca pierdut in niste valuri... e mare marea noastra.... mereu ne vom intalni in ea sau la mal, ca-i flux sau reflux, ca-i lina, limpede sau tulbure si involburata. e marea noastra... dragoste.

hai sa plangem impreuna inca o mie de ani.
hai sa fim, mai ramai si lasa-ma sa-ti fiu.