marți, mai 16

ruperi de nori

Am realizat zilele astea că răni crestate în carne vie, care credeam că au trecut, au lăsat de fapt cicatrici și efecte perverse pe care le conștientizez abia acum. Acum când iese soarele pe strada mea și realizez ce înseamnă de fapt să fii fericit, nu să te mulțumești cu o idee de fericire pe care încerci cu eforturi să o integrezi în tine...

Ai bătut cuie în sufletul meu și ai lăsat goluri atât de adânci încât nici eu, nici tu, nu am știut până unde se duce golul și întunericul din ele. Am aflat ieri cât de jos am fost și cât de mult m-a afectat totul, cât de nepotrivit pentru mine era să fiu acolo, în situațiile alea... ți-am dat dreptate după ani de zile, fără vălul amorului turbat pe creier și cu înțelepciunea de pe urmă... îți dau dreptate acum: nu ești bărbatul potrivit pentru mine, oricât mi-am dorit eu să mă potrivesc ție și să scriem povești frumoase împreună... suntem o ciocnire de lumi diferite, un babel haotic care a furat o clipă veșniciei. Am furat o clipire în care ne-am imaginat zei și am călcat în picioare lumi și păreri. Am vrut să avem tot pentru moment, dar în momentul fix următor nu am mai avut nimic. A meritat. Nu regret. Am fost atât de sus și am picat atât de jos încât pot spune că le-am avut pe toate și am concentrat Viața în câțiva ani de esență tare. Mulți nu au privilegiul ăsta sau nu și-l permit niciodată. Oare dragostea lor e mai puțin adevărată, viața lor e mai fericită sau mai tristă, pentru că nu dau cu ea de toți pereții - cum am făcut noi?

Te plac, te admir, mă fascinează felul tău de a fi și de a face lucrurile. M-ai învățat fără să vrei ca din atâta cenusă, să mă iubesc pe mine însămi mai mult și mai adevărat decât am iubit orice pereche de până acum. Și pentru asta îți mulțumesc. Dragostea asta de mine mă eliberează de o iubire imposibilă și de o senzație teribilă că toate visurile mele s-au sufocat și înecat în amorul propus de tine... Simt că zbor peste toate astea și că tu, cu iubirea ta cu tot, care nu mi se potrviește deloc... ramâneți în urmă și vă confundați într-o linie a orizontului care vag se distinge....

Orizontul se vede doar când e foarte senin. Atunci toate se limpezesc și poți vedea foarte departe...

duminică, aprilie 16

nu mai vreau răspunsuri

Nu mai vreau răspunsuri... le-am căutat toată viața și de fapt le am pe toate. Sunt în mine, doar trebuie să dau vălul indiferenței la o parte, să prind un pic de curaj și să-mi asum simțirile și intuițiile. Nu mai vreau răspunsuri.

Vreau să am liniștea și puterea de introspecție să-mi pun adevăratele întrebări. Asta e cel mai important.

Întrebarea de azi este: pot să (mai) iubești un om cu care știi că nu poți construi nimic împreună?

joi, aprilie 6

joi 6 aprilie

N-am mai scris de un secol aici, se face un an de cand imi stau vorbele in gat si nu reusesc sa sparg gheata. In capul meu s-au scris deja romane, nuvele, povesti de citit in metrou, o antologie de poezii si in general, o biblioteca cu de toate pentru toti :)

Nici nu stiu de unde sa incep. De unde am ramas? Sau de unde am ajuns? Viata e si mai complicata dupa 30 de ani sau doar tindem noi mai mult sa o complicam. Timpul are alta valoare, apuci sa faci putine lucruri pentru tine insati, in schimbi te minti din ce in ce mai cu lejeritate ca de fapt... tot ce faci e pentru tine. Nu prea...

Paradoxurile mele sunt tot acolo. Mai accentuate si sustinandu-mi anxietatile.
Depresiile sunt mai profunde, iubirile mai haotice si mai adanci.
Preocuparile mele, pasiunile si toate visurile sunt concentrate si uneori explodeaza impotriva mea.
Dintr-o joaca nebuna, a devenit totul o lupta aproape crancena. Cresc. Ma maturizez? Asa e peste tot? E bine, e rau?

Cateva fire invizibile se mentin totusi: tot in gara am cele mai adanci introspectii, iubesc infinit, pe tine si ideea de iubire, astept marea in fiecare an sa ma topeasca, mi-e frica de moarte si imi plac piticii.