marți, septembrie 12

un sezon de fericire

E ca atunci când faci shopping-therapy. O comandă pe net și în câteva zile totul se luminează, ai ceva nou, lumea te complimentează, ți se modifică privirile și starea de spirit. Așa am început vara...

A trecut un sezon de fericire. Uneori parcă nici nu mi-e bine cu atâta bine sau e doar teama mea de efemeritate și nu mai știu să fiu fericită. Am trăit o vară atât de plină, o vară-pansament, o vară fierbinte alături de Omul-potrivit care, prin prezența lui m-a eliberat de jugurile unei iubiri imposibile și toxice. 

Trăiesc. O nouă viață, un nou anotimp, un bărbat nou în viața mea, o proaspătă revenire și recunoaștere de sine. A trecut un anotimp împreună și am reușit să-l facem memorabil. Începe toamna mea, acele luni frumoase, colorate, când începi lucruri și tragi concluzii. Calendarul meu a început mereu la 1 septembrie, nu pe 1 ianuarie și mi se pare un Revelion mult mai frumos în partea asta a anului....



Septembrie e întotdeauna un start. Îmi fac planuri, trag concluzii, îmi deschid o agendă și vreau o groază de chestii pentru mine. Diferența e că acum, simt după mult timp, că anotimpurile nu curg în van, că toamna chiar e frumoasă și că am alături un personaj care mă completează și mă crește. Am trecut prin atâtea dezintegrări și prăpăstii.. dar toate au trecut într-un trecut mult prea îndepărtat. Nici măcar nu mai am curiozitatea să mă uit în urmă peste umăr, așa... într-o doară. Relevant e doar înainte.


joi, mai 25

mai bine lasă, mai bine fără

O mie de ani ne-ar trebui să reclădim ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră.

Cam așa este. Și cum nu avem o mie de ani și oricum nu mai cred că ar merita, e doar un punct în univers și mergem înainte. Cum zice în filmul ”What dreams may come”: In life you love, you learn and you go on.

Am reușit împreună cumva, dar foarte separați, să despărțim o dragoste. Mă întrebi cu reproș cum pot să las baltă 5 ani din viața mea și cum pot să te șterg de tot din viața mea. Mi-e simplu acum să fac asta, eram doar la un gest distanță. Dar drumul ăsta a fost atât de lung pentru mine... ani de zile m-am strofocat să reușesc, să pot, să mă conving. Pentru tine e brusc și ne-așteptat. Pentru tine e începutul unui potențial final pe care nu-l credeai posibil. Pentru mine e sfârșitul finalului. E gata.

Îmi dau seama cât pot trăi doi oameni unul cu celălalt și de fapt să simtă și să vadă aceeași realitate diferit. Cum pentru tine era albă și pentru mine era neagră viața. Cum eu îți spun că nu mai pot, și tu îmi spui că mă iubești, și apoi dărâmi, și eu mai stau un pic, și dupaia plec și iar, mereu, simțim și vrem diferit, și ne mințim până devine adevărat că dragostea doare și e reală și funcțională doar așa, cum o schiopătăm noi doi. Nimic mai fals.

După un somn bun, altfel se văd toate. Așa și după mult amar.
Nu te mai iubesc. Nu te iubesc.

Poți într-o zi și cu o vorbă să dărâmi castele și iubiri de o viață. Chiar se poate.
Există ”prea târziu”.

Îmi mai dau seama limpede cât de mult contează să respecți o despărțire, să îi oferi și să îți oferi un pic de demnitate - chiar dacă e dureros, și trist, și de compătimit. Oamenii nu simt la fel nici când se despart. Tocmai de aceea ar fi elegant să lași spațiu și timp, să fie cât mai liniște și calm. Să rămână o fărâmă de respect și considerație față de ființa cealaltă. Să nu duci totul în noroi, în derizoriu, în haos, doar pentru că tu ești cel mai suferind iubit distrus de pe planetă.... dar bineînțeles că nu pot avea pretenția asta de la nimeni, decât de la mine însămi. A rămâne civilizat într-o situație de amor frânt și despărțire devine așa o chestie rară, de parcă doar am citit sau văzut undeva treaba asta, dar noi - oamenii - nu suntem capabili de asta.

Unii își pierd mințile iubind, unii își pierd mințile urând. Alții își pierd mințile, pur si simplu.

Am trecut ca prin urechile acului de tragedia asta, de a-mi pierde mințile. Am fost chiar pe marginea prăpastiei, ba chiar am alunecat un pic. Dar am și eu soarele meu și cineva de undeva de Sus - cel mai probabil că de sus, nu de Jos - m-a tras și m-a ținut la suprafață. Și acum respir, și văd, și simt. 

Trăiesc





marți, mai 16

ruperi de nori

Am realizat zilele astea că răni crestate în carne vie, care credeam că au trecut, au lăsat de fapt cicatrici și efecte perverse pe care le conștientizez abia acum. Acum când iese soarele pe strada mea și realizez ce înseamnă de fapt să fii fericit, nu să te mulțumești cu o idee de fericire pe care încerci cu eforturi să o integrezi în tine...

Ai bătut cuie în sufletul meu și ai lăsat goluri atât de adânci încât nici eu, nici tu, nu am știut până unde se duce golul și întunericul din ele. Am aflat ieri cât de jos am fost și cât de mult m-a afectat totul, cât de nepotrivit pentru mine era să fiu acolo, în situațiile alea... ți-am dat dreptate după ani de zile, fără vălul amorului turbat pe creier și cu înțelepciunea de pe urmă... îți dau dreptate acum: nu ești bărbatul potrivit pentru mine, oricât mi-am dorit eu să mă potrivesc ție și să scriem povești frumoase împreună... suntem o ciocnire de lumi diferite, un babel haotic care a furat o clipă veșniciei. Am furat o clipire în care ne-am imaginat zei și am călcat în picioare lumi și păreri. Am vrut să avem tot pentru moment, dar în momentul fix următor nu am mai avut nimic. A meritat. Nu regret. Am fost atât de sus și am picat atât de jos încât pot spune că le-am avut pe toate și am concentrat Viața în câțiva ani de esență tare. Mulți nu au privilegiul ăsta sau nu și-l permit niciodată. Oare dragostea lor e mai puțin adevărată, viața lor e mai fericită sau mai tristă, pentru că nu dau cu ea de toți pereții - cum am făcut noi?

Te plac, te admir, mă fascinează felul tău de a fi și de a face lucrurile. M-ai învățat fără să vrei ca din atâta cenusă, să mă iubesc pe mine însămi mai mult și mai adevărat decât am iubit orice pereche de până acum. Și pentru asta îți mulțumesc. Dragostea asta de mine mă eliberează de o iubire imposibilă și de o senzație teribilă că toate visurile mele s-au sufocat și înecat în amorul propus de tine... Simt că zbor peste toate astea și că tu, cu iubirea ta cu tot, care nu mi se potrviește deloc... ramâneți în urmă și vă confundați într-o linie a orizontului care vag se distinge....

Orizontul se vede doar când e foarte senin. Atunci toate se limpezesc și poți vedea foarte departe...

duminică, aprilie 16

nu mai vreau răspunsuri

Nu mai vreau răspunsuri... le-am căutat toată viața și de fapt le am pe toate. Sunt în mine, doar trebuie să dau vălul indiferenței la o parte, să prind un pic de curaj și să-mi asum simțirile și intuițiile. Nu mai vreau răspunsuri.

Vreau să am liniștea și puterea de introspecție să-mi pun adevăratele întrebări. Asta e cel mai important.

Întrebarea de azi este: pot să (mai) iubești un om cu care știi că nu poți construi nimic împreună?

luni, aprilie 10

Maytrei

Am recitit de curând Maytrei.  E noul meu personaj cu care mă identific. Probabil caut să mă văd în cât mai multe variante deja consumate și împlinite, ca să mă confirm și să mă validez mie însămi. Dacă acum niște ani eram Eva din Fiul Risipitor (Radu Tudoran) sau doar una dintre femeile Celui mai iubit dintre pământeni, acum sunt Maytrei. Vorbesc limbi diferite cu bărbatul meu, dar ne înțelegem dincolo de cuvinte. Ne magnetizăm într-o lume care nu ne aparține și nu ne știe. Suntem totul și nu avem nimic. Dragostea e atât de mare, încât nu putem trăi unul fără celălalt, dar nici împreună. Suntem sortiți unei pieiri iminente în viața asta și doar iluzia sau credința unei vieți ulterioare sau dincolo de ceea ce putem cuprinde cu mintea de acum, este speranța și bucuria noastră că vom ființa împreună într-un infinit nedefinit. Nici nu mai știm dacă e trist sau doar așa e să fie. Dacă murim în fiecare zi sau doar așa e viața.

Maytrei era zodia fecioară ca și mine. Umbla desculță și deși nu era cea mai frumoasă femeie, devine sub ochii lui cea mai minunată ființă. Știu că nu asta e esența romanului și că poate bat câmpii cu asemănările astea forțate. Dar am găsit acolo câteva detalii care mi s-au părut asemenea mie, câteva nuanțe pe care le cunosc pentru că le-am trăit.

Din păcate sau din fericire, nu am întâlnit nici un Mircea până acum. Toți bărbații mei sunt niște risipitori și slabi luptători pe câmpurile vieții și ale amorului. Poate că bărbații sunt mișto numai în filme și în cărți. Poate că undeva în unicitatea mea, reușesc să atrag numai personaje dubioase pentru care sacrificiul și durerea, empatia și compasiunea sunt chestiuni inexistente, enzime lipsă. Poate că asta o fi misiunea mea, să dezleg ițele unor imposibili. Sau poate dimpotrivă, misiunea mea s-a încheiat și acum doar rumeg o chestiune care nu mai există demult. Sunt singură pe câmpul de luptă, nu am cui și pentru ce să câștig războiul și tocmai de aceea am impresia că nu mă înțelege și susține nimeni.

Poate că pur și simplu sunt în depresie.

joi, aprilie 6

joi 6 aprilie

N-am mai scris de un secol aici, se face un an de cand imi stau vorbele in gat si nu reusesc sa sparg gheata. In capul meu s-au scris deja romane, nuvele, povesti de citit in metrou, o antologie de poezii si in general, o biblioteca cu de toate pentru toti :)

Nici nu stiu de unde sa incep. De unde am ramas? Sau de unde am ajuns? Viata e si mai complicata dupa 30 de ani sau doar tindem noi mai mult sa o complicam. Timpul are alta valoare, apuci sa faci putine lucruri pentru tine insati, in schimbi te minti din ce in ce mai cu lejeritate ca de fapt... tot ce faci e pentru tine. Nu prea...

Paradoxurile mele sunt tot acolo. Mai accentuate si sustinandu-mi anxietatile.
Depresiile sunt mai profunde, iubirile mai haotice si mai adanci.
Preocuparile mele, pasiunile si toate visurile sunt concentrate si uneori explodeaza impotriva mea.
Dintr-o joaca nebuna, a devenit totul o lupta aproape crancena. Cresc. Ma maturizez? Asa e peste tot? E bine, e rau?

Cateva fire invizibile se mentin totusi: tot in gara am cele mai adanci introspectii, iubesc infinit, pe tine si ideea de iubire, astept marea in fiecare an sa ma topeasca, mi-e frica de moarte si imi plac piticii.