joi, mai 25

mai bine lasă, mai bine fără

O mie de ani ne-ar trebui să reclădim ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră.

Cam așa este. Și cum nu avem o mie de ani și oricum nu mai cred că ar merita, e doar un punct în univers și mergem înainte. Cum zice în filmul ”What dreams may come”: In life you love, you learn and you go on.

Am reușit împreună cumva, dar foarte separați, să despărțim o dragoste. Mă întrebi cu reproș cum pot să las baltă 5 ani din viața mea și cum pot să te șterg de tot din viața mea. Mi-e simplu acum să fac asta, eram doar la un gest distanță. Dar drumul ăsta a fost atât de lung pentru mine... ani de zile m-am strofocat să reușesc, să pot, să mă conving. Pentru tine e brusc și ne-așteptat. Pentru tine e începutul unui potențial final pe care nu-l credeai posibil. Pentru mine e sfârșitul finalului. E gata.

Îmi dau seama cât pot trăi doi oameni unul cu celălalt și de fapt să simtă și să vadă aceeași realitate diferit. Cum pentru tine era albă și pentru mine era neagră viața. Cum eu îți spun că nu mai pot, și tu îmi spui că mă iubești, și apoi dărâmi, și eu mai stau un pic, și dupaia plec și iar, mereu, simțim și vrem diferit, și ne mințim până devine adevărat că dragostea doare și e reală și funcțională doar așa, cum o schiopătăm noi doi. Nimic mai fals.

După un somn bun, altfel se văd toate. Așa și după mult amar.
Nu te mai iubesc. Nu te iubesc.

Poți într-o zi și cu o vorbă să dărâmi castele și iubiri de o viață. Chiar se poate.
Există ”prea târziu”.

Îmi mai dau seama limpede cât de mult contează să respecți o despărțire, să îi oferi și să îți oferi un pic de demnitate - chiar dacă e dureros, și trist, și de compătimit. Oamenii nu simt la fel nici când se despart. Tocmai de aceea ar fi elegant să lași spațiu și timp, să fie cât mai liniște și calm. Să rămână o fărâmă de respect și considerație față de ființa cealaltă. Să nu duci totul în noroi, în derizoriu, în haos, doar pentru că tu ești cel mai suferind iubit distrus de pe planetă.... dar bineînțeles că nu pot avea pretenția asta de la nimeni, decât de la mine însămi. A rămâne civilizat într-o situație de amor frânt și despărțire devine așa o chestie rară, de parcă doar am citit sau văzut undeva treaba asta, dar noi - oamenii - nu suntem capabili de asta.

Unii își pierd mințile iubind, unii își pierd mințile urând. Alții își pierd mințile, pur si simplu.

Am trecut ca prin urechile acului de tragedia asta, de a-mi pierde mințile. Am fost chiar pe marginea prăpastiei, ba chiar am alunecat un pic. Dar am și eu soarele meu și cineva de undeva de Sus - cel mai probabil că de sus, nu de Jos - m-a tras și m-a ținut la suprafață. Și acum respir, și văd, și simt. 

Trăiesc





marți, mai 16

ruperi de nori

Am realizat zilele astea că răni crestate în carne vie, care credeam că au trecut, au lăsat de fapt cicatrici și efecte perverse pe care le conștientizez abia acum. Acum când iese soarele pe strada mea și realizez ce înseamnă de fapt să fii fericit, nu să te mulțumești cu o idee de fericire pe care încerci cu eforturi să o integrezi în tine...

Ai bătut cuie în sufletul meu și ai lăsat goluri atât de adânci încât nici eu, nici tu, nu am știut până unde se duce golul și întunericul din ele. Am aflat ieri cât de jos am fost și cât de mult m-a afectat totul, cât de nepotrivit pentru mine era să fiu acolo, în situațiile alea... ți-am dat dreptate după ani de zile, fără vălul amorului turbat pe creier și cu înțelepciunea de pe urmă... îți dau dreptate acum: nu ești bărbatul potrivit pentru mine, oricât mi-am dorit eu să mă potrivesc ție și să scriem povești frumoase împreună... suntem o ciocnire de lumi diferite, un babel haotic care a furat o clipă veșniciei. Am furat o clipire în care ne-am imaginat zei și am călcat în picioare lumi și păreri. Am vrut să avem tot pentru moment, dar în momentul fix următor nu am mai avut nimic. A meritat. Nu regret. Am fost atât de sus și am picat atât de jos încât pot spune că le-am avut pe toate și am concentrat Viața în câțiva ani de esență tare. Mulți nu au privilegiul ăsta sau nu și-l permit niciodată. Oare dragostea lor e mai puțin adevărată, viața lor e mai fericită sau mai tristă, pentru că nu dau cu ea de toți pereții - cum am făcut noi?

Te plac, te admir, mă fascinează felul tău de a fi și de a face lucrurile. M-ai învățat fără să vrei ca din atâta cenusă, să mă iubesc pe mine însămi mai mult și mai adevărat decât am iubit orice pereche de până acum. Și pentru asta îți mulțumesc. Dragostea asta de mine mă eliberează de o iubire imposibilă și de o senzație teribilă că toate visurile mele s-au sufocat și înecat în amorul propus de tine... Simt că zbor peste toate astea și că tu, cu iubirea ta cu tot, care nu mi se potrviește deloc... ramâneți în urmă și vă confundați într-o linie a orizontului care vag se distinge....

Orizontul se vede doar când e foarte senin. Atunci toate se limpezesc și poți vedea foarte departe...