Mă tot gândesc zilele astea la.... tine. De fapt, la mine în raport cu diverse personaje. Cred că pur și simplu toamna îmbie la introspecție, la un gen de auto-reflecție care mă consumă fizic aproape.
Am citit o carte despre iubire care mi-a stârnit gânduri și stări.
Când te-am cunoscut citisem „Fiul Risipitor” și s-a dovedit că ești un risipitor al iubirilor posibile. Cu toate astea, în viața care se întâmplă uneori dincolo de nevoile și voințele noastre, rămâi risipit în sufletul meu și dragostea noastră cea mare rămâne valabilă. Valabilă, infinită, dar nu posibilă.
Mă gândeam la tine zilele astea și am aflat că ești undeva pe coasta Franței, la Marseille. Mi-am adus aminte cum mă vedeai ca o Brigitte Bardot pe malul Mediteranei la braț cu un fel de Alain Delon care erai tu. Și cum trăiam mereu în proiecții frumoase și știam să ne rescriem imaginar povestea, pentru că realitatea noastră era destul de amară de fapt. Dar la vorbe și la imaginație nu ne întrecea nimeni și uneori era frumos.
M-am surprins că nu mă mai afectează amintirea ta și a rămas exact așa... ca o mare lină și frumoasă la care privesc adânc. În fiecare an de ziua mea știu că te duci la marea noastră. Îți mulțumesc pentru asta. Și eu mă gândesc la tine de fiecare dată când o reîntâlnesc și știu că tu ești călătorul și eu țărmul care te conține.
Aseară te-am visat. După aproape doi ani de la formidabila despărțire... se făcea că eram într-o biserică la final de slujbă și în drum spre ieșire, printre mai mulți prieteni apropiați, te-am zărit. Ne-am privit și ne-am întors spre altar împreună. Ne-am așezat pe o bancă și așteptam amândoi cu noduri în gât să ne spunem ceva... oare ce ne-am mai putea spune? îți aduci aminte că ne-am declarat la acel final că nu mai avem nimic să ne spunem? ... eram poate preaplini de amar.
Te-ai uitat spre altar și m-ai întrebat: „Măduca, tu m-ai iertat?”. Iar eu, cu toată dragostea mea, ți-am prins privirea și m-am scufundat în ochii tăi negri și triști: „Da, suflete, te-am iertat”. M-am trezit din visul ăsta tulburată și eliberată în același timp. E o ușurare fantastică să realizez că te voi iubi mereu. Așa, ca acum. Mai plin și mai complet ca atunci, tocmai pentru că nu ne mai facem rău, nu mai avem ocazii de suferință și nepotriviri toxice care ne degradau cu totul. E ca o mare lină din care toate deșeurile au fost selectate :) și puritatea asta care a rămas, sentimentul ăsta de pace și dulce nostalgie... mi-e bun și cald. Știu, cu siguranță, că toate senzațiile astea sunt reciproce și că suntem, amândoi parte a unei iubiri infinite pe care am creat-o la un moment dat și care ființează dincolo de timp, spațiu și viața asta trecătoare.
Știi? acum nu mai am așteptări și nici nemulțumiri sau deșerturi de umezit. Poate că asta înseamnă pacea sufletească sau armonia cu tine însăți. Știu că Suntem, că-mi ești și că-ți sunt într-un fel meta-fizic și profund și când nu ne avem.
Dacă te-am iertat și m-am iertat în toate câte am fost împreună... e cea mai relevantă dovadă că dragostea lucrează și când oamenii mor, dor sau pur si simplu nu mai vor. Tu îmi ești dovadă că unele iubiri nu sunt o chestiune de alegere, se întâmplă pur și simplu.
(Despre iubirile alese și posibile, în episodul următor.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu