joi, mai 25

mai bine lasă, mai bine fără

O mie de ani ne-ar trebui să reclădim ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră.

Cam așa este. Și cum nu avem o mie de ani și oricum nu mai cred că ar merita, e doar un punct în univers și mergem înainte. Cum zice în filmul ”What dreams may come”: In life you love, you learn and you go on.

Am reușit împreună cumva, dar foarte separați, să despărțim o dragoste. Mă întrebi cu reproș cum pot să las baltă 5 ani din viața mea și cum pot să te șterg de tot din viața mea. Mi-e simplu acum să fac asta, eram doar la un gest distanță. Dar drumul ăsta a fost atât de lung pentru mine... ani de zile m-am strofocat să reușesc, să pot, să mă conving. Pentru tine e brusc și ne-așteptat. Pentru tine e începutul unui potențial final pe care nu-l credeai posibil. Pentru mine e sfârșitul finalului. E gata.

Îmi dau seama cât pot trăi doi oameni unul cu celălalt și de fapt să simtă și să vadă aceeași realitate diferit. Cum pentru tine era albă și pentru mine era neagră viața. Cum eu îți spun că nu mai pot, și tu îmi spui că mă iubești, și apoi dărâmi, și eu mai stau un pic, și dupaia plec și iar, mereu, simțim și vrem diferit, și ne mințim până devine adevărat că dragostea doare și e reală și funcțională doar așa, cum o schiopătăm noi doi. Nimic mai fals.

După un somn bun, altfel se văd toate. Așa și după mult amar.
Nu te mai iubesc. Nu te iubesc.

Poți într-o zi și cu o vorbă să dărâmi castele și iubiri de o viață. Chiar se poate.
Există ”prea târziu”.

Îmi mai dau seama limpede cât de mult contează să respecți o despărțire, să îi oferi și să îți oferi un pic de demnitate - chiar dacă e dureros, și trist, și de compătimit. Oamenii nu simt la fel nici când se despart. Tocmai de aceea ar fi elegant să lași spațiu și timp, să fie cât mai liniște și calm. Să rămână o fărâmă de respect și considerație față de ființa cealaltă. Să nu duci totul în noroi, în derizoriu, în haos, doar pentru că tu ești cel mai suferind iubit distrus de pe planetă.... dar bineînțeles că nu pot avea pretenția asta de la nimeni, decât de la mine însămi. A rămâne civilizat într-o situație de amor frânt și despărțire devine așa o chestie rară, de parcă doar am citit sau văzut undeva treaba asta, dar noi - oamenii - nu suntem capabili de asta.

Unii își pierd mințile iubind, unii își pierd mințile urând. Alții își pierd mințile, pur si simplu.

Am trecut ca prin urechile acului de tragedia asta, de a-mi pierde mințile. Am fost chiar pe marginea prăpastiei, ba chiar am alunecat un pic. Dar am și eu soarele meu și cineva de undeva de Sus - cel mai probabil că de sus, nu de Jos - m-a tras și m-a ținut la suprafață. Și acum respir, și văd, și simt. 

Trăiesc





marți, mai 16

ruperi de nori

Am realizat zilele astea că răni crestate în carne vie, care credeam că au trecut, au lăsat de fapt cicatrici și efecte perverse pe care le conștientizez abia acum. Acum când iese soarele pe strada mea și realizez ce înseamnă de fapt să fii fericit, nu să te mulțumești cu o idee de fericire pe care încerci cu eforturi să o integrezi în tine...

Ai bătut cuie în sufletul meu și ai lăsat goluri atât de adânci încât nici eu, nici tu, nu am știut până unde se duce golul și întunericul din ele. Am aflat ieri cât de jos am fost și cât de mult m-a afectat totul, cât de nepotrivit pentru mine era să fiu acolo, în situațiile alea... ți-am dat dreptate după ani de zile, fără vălul amorului turbat pe creier și cu înțelepciunea de pe urmă... îți dau dreptate acum: nu ești bărbatul potrivit pentru mine, oricât mi-am dorit eu să mă potrivesc ție și să scriem povești frumoase împreună... suntem o ciocnire de lumi diferite, un babel haotic care a furat o clipă veșniciei. Am furat o clipire în care ne-am imaginat zei și am călcat în picioare lumi și păreri. Am vrut să avem tot pentru moment, dar în momentul fix următor nu am mai avut nimic. A meritat. Nu regret. Am fost atât de sus și am picat atât de jos încât pot spune că le-am avut pe toate și am concentrat Viața în câțiva ani de esență tare. Mulți nu au privilegiul ăsta sau nu și-l permit niciodată. Oare dragostea lor e mai puțin adevărată, viața lor e mai fericită sau mai tristă, pentru că nu dau cu ea de toți pereții - cum am făcut noi?

Te plac, te admir, mă fascinează felul tău de a fi și de a face lucrurile. M-ai învățat fără să vrei ca din atâta cenusă, să mă iubesc pe mine însămi mai mult și mai adevărat decât am iubit orice pereche de până acum. Și pentru asta îți mulțumesc. Dragostea asta de mine mă eliberează de o iubire imposibilă și de o senzație teribilă că toate visurile mele s-au sufocat și înecat în amorul propus de tine... Simt că zbor peste toate astea și că tu, cu iubirea ta cu tot, care nu mi se potrviește deloc... ramâneți în urmă și vă confundați într-o linie a orizontului care vag se distinge....

Orizontul se vede doar când e foarte senin. Atunci toate se limpezesc și poți vedea foarte departe...

duminică, aprilie 16

nu mai vreau răspunsuri

Nu mai vreau răspunsuri... le-am căutat toată viața și de fapt le am pe toate. Sunt în mine, doar trebuie să dau vălul indiferenței la o parte, să prind un pic de curaj și să-mi asum simțirile și intuițiile. Nu mai vreau răspunsuri.

Vreau să am liniștea și puterea de introspecție să-mi pun adevăratele întrebări. Asta e cel mai important.

Întrebarea de azi este: pot să (mai) iubești un om cu care știi că nu poți construi nimic împreună?

luni, aprilie 10

Maytrei

Am recitit de curând Maytrei.  E noul meu personaj cu care mă identific. Probabil caut să mă văd în cât mai multe variante deja consumate și împlinite, ca să mă confirm și să mă validez mie însămi. Dacă acum niște ani eram Eva din Fiul Risipitor (Radu Tudoran) sau doar una dintre femeile Celui mai iubit dintre pământeni, acum sunt Maytrei. Vorbesc limbi diferite cu bărbatul meu, dar ne înțelegem dincolo de cuvinte. Ne magnetizăm într-o lume care nu ne aparține și nu ne știe. Suntem totul și nu avem nimic. Dragostea e atât de mare, încât nu putem trăi unul fără celălalt, dar nici împreună. Suntem sortiți unei pieiri iminente în viața asta și doar iluzia sau credința unei vieți ulterioare sau dincolo de ceea ce putem cuprinde cu mintea de acum, este speranța și bucuria noastră că vom ființa împreună într-un infinit nedefinit. Nici nu mai știm dacă e trist sau doar așa e să fie. Dacă murim în fiecare zi sau doar așa e viața.

Maytrei era zodia fecioară ca și mine. Umbla desculță și deși nu era cea mai frumoasă femeie, devine sub ochii lui cea mai minunată ființă. Știu că nu asta e esența romanului și că poate bat câmpii cu asemănările astea forțate. Dar am găsit acolo câteva detalii care mi s-au părut asemenea mie, câteva nuanțe pe care le cunosc pentru că le-am trăit.

Din păcate sau din fericire, nu am întâlnit nici un Mircea până acum. Toți bărbații mei sunt niște risipitori și slabi luptători pe câmpurile vieții și ale amorului. Poate că bărbații sunt mișto numai în filme și în cărți. Poate că undeva în unicitatea mea, reușesc să atrag numai personaje dubioase pentru care sacrificiul și durerea, empatia și compasiunea sunt chestiuni inexistente, enzime lipsă. Poate că asta o fi misiunea mea, să dezleg ițele unor imposibili. Sau poate dimpotrivă, misiunea mea s-a încheiat și acum doar rumeg o chestiune care nu mai există demult. Sunt singură pe câmpul de luptă, nu am cui și pentru ce să câștig războiul și tocmai de aceea am impresia că nu mă înțelege și susține nimeni.

Poate că pur și simplu sunt în depresie.

joi, aprilie 6

joi 6 aprilie

N-am mai scris de un secol aici, se face un an de cand imi stau vorbele in gat si nu reusesc sa sparg gheata. In capul meu s-au scris deja romane, nuvele, povesti de citit in metrou, o antologie de poezii si in general, o biblioteca cu de toate pentru toti :)

Nici nu stiu de unde sa incep. De unde am ramas? Sau de unde am ajuns? Viata e si mai complicata dupa 30 de ani sau doar tindem noi mai mult sa o complicam. Timpul are alta valoare, apuci sa faci putine lucruri pentru tine insati, in schimbi te minti din ce in ce mai cu lejeritate ca de fapt... tot ce faci e pentru tine. Nu prea...

Paradoxurile mele sunt tot acolo. Mai accentuate si sustinandu-mi anxietatile.
Depresiile sunt mai profunde, iubirile mai haotice si mai adanci.
Preocuparile mele, pasiunile si toate visurile sunt concentrate si uneori explodeaza impotriva mea.
Dintr-o joaca nebuna, a devenit totul o lupta aproape crancena. Cresc. Ma maturizez? Asa e peste tot? E bine, e rau?

Cateva fire invizibile se mentin totusi: tot in gara am cele mai adanci introspectii, iubesc infinit, pe tine si ideea de iubire, astept marea in fiecare an sa ma topeasca, mi-e frica de moarte si imi plac piticii.

marți, mai 3

grizon de sezon

Ma gandeam zilele trecute la albul care infloreste in capul meu.... cam de cand te-am cunoscut. Poate ca nu e corect, dar reusesc sa adun fiecare fir alb in povestea noastra si sa-i gasesc originea si sensul. Esti responsabil de grizonul meu la fel cum sunt responsbila de a ma fi infipt in sufletul tau, uneori cu gratie - alteori cu forta patimasa.

Am multe fire albe in cap, suvite pe alocuri. Si chiar daca imi contureaza un tablou al zbuciumului meu, sunt mandra de ele... sunt incantata pana la extaz si-mi vine sa povestesc oricui ar vrea sa ma asculte de istoria fiecarui fir alb, de istoria mea, a noastra.... marea dragoste involburata.

Daca as sta sa recitesc ultmele posturi de aici, sunt convinsa ca s-ar mai albi un firicel. Dar privesc inainte, inapoiul e acolo in urma... Mi se pare ca dupa atata rau, a iesit si soarele pe strada noastra si ca am mai dat o pagina la romanul nostru. Poate il si scriem candva....

Criza de "dragostea dureaza 3 ani" completata de "criza de 30 de ani", dau impreuna un abis din care cu greu m-am scos la suprafata. Am crezut ca mor lunile astea, uneori chiar mi-am dorit sa mi se intample, am visat orori si mi-am inchipuit cum ar fi sa se termine tot si sa se faca liniste neagra ca atunci cand nu era nimic si Dumnezeu se pregatea sa creeze lumea. Toate trec cu viteza luminii, parca imi aduc aminte un film vizionat demult, desi ma despart cateva saptamani de perioada in care credeam ca nu mai vad malul si ca nu vom mai ajunge niciodata la el impreuna.

Ritmul asta cu care se petrece viata ma oboseste si ma sperie. E coplesitoare orice emotie, orice vibratie, orice gest.... toate sunt intense si ma ridica sau ma prabusesc cu o intensitate nebuna. Si tocmai de aceea... am decis sa fiu atenta. Atenta la viata si la lume, la mine si la tine.... atenta un pic mai adanc... ca sa nu pierd in haosul si in viteza asta.... sa nu pierd esentialul, sa nu ma pierd pe mine si sa nu te pierd de mine.

Sunt convinsa ca am trecut de un mare prag al relatiei noastre, ca am inteles si am invatat cat intr-un doctorat neplagiat... o groaza de lucruri in astia 3 ani. Stiu ca suntem bine si apti sa ne traim cuprinsul, sa ne scriem pe indelete capitol dupa capitol. Pana la capat. Sunt convinsa ca am trecut si peste pragul asta de 30 de ani cu folos si nu foarte sifonata. Abia astept sa mi se intample toate si sa ma bucur de maturitate :) Auto-suficienta asta si constienta lucrurilor ma face fericita si pregatita pentru orice. Si nu, nu ma vopsesc pana nu rasar toate bucuriile si tristetile in parul meu.

Ma iubesc si te iubesc. era si este atat de simplu.


vineri, ianuarie 1

cica Anul Nou

Mi-am imaginat cum o sa ma suni de sarbatori sa ne spunem La Multi Ani impreuna. Apoi mi-am dat seama ca tocmai m-am hotarat ca nu mai am asteptari de la tine. Apoi mi-am adus aminte ca in secunda cand nu mai am asteptari de la tine, va fi secunda cand nu mai contezi si cand nu te mai iubesc. Apoi mi-am recapatat firea si tot am sperat sa ma suni. A trecut ziua si nimic.... Apoi mi-am imaginat cum iti trimit urmatorul sms: "Acest sms putea contine o urare de An Nou. Contine fix Nimicul care ne-a cuprins."

Apoi mi-am zis ca imaginatia e raiul din care nu ma poate nimeni izgoni si ca nu are sens sa fortez realitatile altora sa mi se intample mie. Deci am ramas in asteptare, ceea ce inseamna ca inca te iubesc... si in suferinta. Ceea ce inseamna ca dragostea se imputineaza in favoarea.... cine stie carui alt sentiment.

Sper ca 2016 sa ma umple la loc, fix cat m-a golit 2015.

marți, decembrie 22

Draga Mos Craciun,

Iti scriu din filmul meu cu prosti sau pentru prosti. Iti scriu din viata mea pe care nu o recunosc, si mi-o asum fara sa vreau dintr-o complezenta politicoasa... se intampla chestii pe care nu le-am cerut, nu eu le-am cernut si nici macar nu-s suma faptelor mele. Nu prea mai stiu de ce ma aflu aici si ce ar trebui sa fac ca sa depinda iar toate de mine, ca sa ma simt utila si frumoasa, ca sa scap sau sa ma scap de vartejul asta ne-personal in care ma gaseste finalul anului. 

Deci, draga Mosule... vreau sa se faca liniste. In mine si pe langa mine. La interior si la exterior. Si apoi din linistea asta sa rasara lucruri si oameni, floricele pe campii si culori. Sa nu mai traiesc din amintiri, sa nu-mi mai frang sufletul si creierii in cauze pierdute care nu-mi apartin, sa uit, sa nu fi fost niciodata greu. 

Am facut 3 brazi anul asta, si nici macar unul nu e al meu: mama, bunica si iubitul. Sub nici un brad nu reusesc sa ma odihnesc si sa ma simt "acasa". Am facut 4 case in ultimele luni. Mi-am pus sufletul in fiecare dintre ele si apoi am ramas ciopartita si tot pe drumuri petrec cel mai mult timp. Am obosit. Am obosit de mine insami. 

Draga Mosule... stiu ca existi undeva, pentru ca uite - anul asta, desi imi pierdusem speranta, un brad e natural - asa cum mi-am dorit de cand eram mica. Stiu ca existi, pentru ca Mica mea vine de departe sa ne tinem in brate si pentru ca iubitul meu e inca viu. Dar te rog eu, nu intarzia cu Linistea aia... ca mai am un pic si mor de nervi, de stres, de prea multa asteptare, de prea putina speranta, de prea mult haos si prea putina sansa... te rog. 

Draga Mosule... se zicea ca Timpul le vindeca pe toate... dar vad ca s-au amestecat zicalele si credintele, traditiile si firea lucrurilor. Nimic si nimeni nu mai e la locului lui in Timp si Spatiu. Si dupa atata Rau, cand vine Binele? nu asa era ordinea?

marți, septembrie 8

maxime si cugetari

a inceput septembrie si eu numar bobocii din capul meu... mai fac o evaluare, mai analizez cate ceva si concluziile sunt crunte:

cand ajungi prea sus... orice inaltime ti se pare pragul de jos. si statul cu picioarele pe pamant e deja un mormant din care nu mai vrei sa iesi niciodata. ca atunci cand conduci cu 200 la ora si cand revii la 130 ti se pare ca esti o trotineta stricata si ca pana si pasarile dau din aripi mai cu folos pe langa tine...

cand ai tot si te obisnuiesti cu el... totul devine nimic. cand te obisnuiesti si cu nimicul... esti deja mort printre vii. gol imens, intens si fara sens.

dupa trei ani o luam de la inceput. doar ca cu mintea cea de pe urma. iubim ce-a fost, iubim ce-ar mai putea fi intr-o speranta construita utopic si ce este... e derizoriu. nu mai avem timp si chef de noi. prezentul e doar o constructie teoretica. important e ce-a fost ieri si ce va fi maine. cat "maine" poate sa inghite un om?

candva am crezut cu tarie de neclintit ca dragostea e un copac vesnic verde. acum stiu ca exista anotimpuri... a venit toamna si cad frunzele una cate una. din covorul nostru de frunze moarte crezi ca mai poate prinde viata ceva? poate doar niste muguri de... "nu ma uita".