luni, noiembrie 28

oare...

...o sa ninga in decembrie? pana de ziua mamei? sau pana de ziua unui pui mic ce nu incape in ibric? ma duc sa vad iasul, si mediasul. acolo sigur gasesc fulgi, si fac o femeie de zapada. ca femeile nu-s oameni. dar uneori sunt ca zapada, te incing racindu-te si apoi se topesc, le pierzi printre degete si iti curg siroaie.

iar mi-a luat mama o bluza la care ma uit stramb. iar trebuie sa platesc intretinerea, iar mi-e dor si te astept. iar vii tarziu. iar mi-e drag sa stam de vorba si atat, iar beau ceai mult si vreau la mare cand nu pot ajunge acolo, iar trimit scrisori de intentie fara nici o directie. chestii domestice, de fiecare zi.

intr-o zi o sa ma fac pulbere de stelute verzi si o sa ma asez pe genele tale.

pentru stela

draga mea... ajunge zilei rautatea ei. departe de mine gandul de a te atinge pe tine sau pe altii aproape mie... cu postul anterior :) de fapt cred ca am un personaj generic impotriva caruia imi vine sa ma revolt uneori.

mi-a trecut. roata se invarte, dar obosim sa mai privim la ea si avem impresia ca stagnam. nu e chiar asa.

inchid ochii fericita, cu vise la plic, cu personaje dragi in suflet, cu muzici bune si inca mirosul ei/lui in porii mei. avem nevoie de putin ca sa fim fericiti. de si mai putin ca sa ne treaca. e coplesitor sa treci de la o stare la alta atat de rapid (labilitate? scapari?)... insa multumesc. si mai vreau!

duminică, noiembrie 27

112

ar trebui sa se inventeze un numar de urgenta pentru oamenii depresivi. "alo sunt depresiv, nu am nici un motiv aparent dar mi-as dori pe cineva sa faca ceva, in locul meu"... minunat ar fi sa te scoate altii din depresie, din issues-uri, din toate alea care nu-ti ies, nu merg, si sa profiti tu de efortul depus de altii... pe gratis, neconditionat, la nesfarsit. ar fi ceva, nu?

simt ca atrag intr-un fel sau altul (in care fel, nu stiu - cand aflu, va zic si voua) oameni cu probleme. dand la o parte nebunii frumosi pe care ii caut parca dinadins, imi plac si ma hranesc pe mine cu inedit - ca deh... am si eu problemele mele. dand la o parte ciudatii de moment sau contextele ciudate in care ma afund uneori. dand la o parte pe cei care sunt ok in majoritatea vremurilor si au doar momente de cadere. dand toti astia la o parte, raman unii care sunt vesnic blazati, posaci, depresati. ii atrag eu ca un magnet, ca o mama a ranitilor, ca o maica tereza, ca o femeie minunata ce sunt si care imi fac un scop in viata din a depasi orice limita de rabdare, caldura, disponibilitate, adaptare, ascultare si altele pe aceeasi tema.

ma gandesc uneori ca ar fi cazul sa-mi pun si la cv asta. sau sa aprofundez domeniul facand o facultate...poate n-au nici o vina, dar am eu un talent ascuns de a scoate la iveala ce e mai adanc in om, si se apuca sa-mi puna pe tava ca pe o ofranda fantastica... problemele lor.

ma incarca. negativ. ma lasa golita. si ce e mai coplesitor... e ca imi spun multumesc, fara a ma lasa pe mine cu nimic. n-am nici un castig cu asta, nu ca as face-o pentru vreunul. insa cu timpul simt ca ar trebui, as vrea, asa ar fi rezonabil, ca roata sa se mai si invarta in favoarea mea. dupa cate ofer... sa mai si primesc ceva. macar un pic.

e o zi a revoltelor astazi. nu vreau sa ating pe nimeni cu nimic. in altruismul meu si empatia cu care v-am obisnuit dragilor, sunteti ai mei si cred ca de fapt am nevoie de voi asa. azi am clacat. de maine deschid iar pravalia... cred insa ca imi voi aloca ceva mai mult timp pentru mine.... tot ca sa-mi cresc randamentul cu si pentru voi.

life is wonderful!

joi, noiembrie 24

tango, radio and juliet

am fost la Opera. spectacol de balet contemporan.... o combinatie de senzualitate, dramatism pe ritmuri de tango si radiohead. adevaratul spectacol este insa altul... anume ca de ceva timp incoace imi creez contexte in care sa-mi port tocurile si littleblackdress-urile... ca ma simt puternica si frumoasa asa.

cand port tocuri nu mai am mersul ala de ratusca pe care mi-l cearta ea uneori, si nici nu las impresia unui copil bezmetic, hipi-balamuc. cred ca incep sa-mi simt varsta si feminitatea in cele mai adanci cotloane...

incep sa ma simt femeia care vaneaza, adulmeca si ia ce-si doreste, nu ce i se ofera. fac diferenta intre a vrea si a avea efectiv si ma umplu de incredere in mine.

ma gandeam la tine pe scaunul ala catifelat din sala. te-as fi tachinat pervers pe ritmuri de foc.

miercuri, noiembrie 23

recapitulari

sunt nopti... cand recapitulam.
impreuna cu ele... prietenele mele dragi, cu ea, cu tine in gand, iubitul perpetuu. recapitulam versuri si muzici de suflet, incepand cu slagarele clasice romanesti... terminand cu limbi straine care ne inunda sufletele si care au fost covor rosu in contexte si stari candva.

o noapte de asta face cat o mie de cuvinte scrise pe blog. o noapte in care una isi cauta linistea in paginile unei carti cuminti, cealalta isi confirma fiinta in fantasme erotico-literare, o noapte in care ascultam cu inimile la unison refrenuri de demult... o noapte in care imbratisarile cu aripi moi se dau gratis, aici... acasa. sunt nopti in care ne aducem aminte de toate, ne confirmam si invatam sa fim triste cu bucurie.

o noapte intre fete, in care plangem si radem, fiecare pe limba ei, in balonul ei de sapun, si totusi impreuna. in lumea femeilor semi-ticnite, atat de neintelese uneori. atat de transparente pentru voi.... alteori. suntem frumose si cand ne imbolnavim de dulcegarii si crestem glicemia pamantului. suntem frumoase si cand saram atmosfera in lacrimi inutile. suntem frumoase cand va vrem, cand va uram, cand ne-am obisnuit cu voi sau cand pur si simplu ne e dor de doruri. suntem frumoase cand nu stim ce vrem, cand nu stim ce vreti de la noi... ce mai vreti de la noi?

trece si noiembrie... pregatim scortisoara si marul sub ecouri de amor. ne ninge cu melancolii si ne place sa fim... frumoase, iarna. in noi mor anotimpuri, doar anotimpuri. Restul... renaste in fiecare por, in fiecare clipa, in fiecare noapte, in fiecare zi. Acum.

luni, noiembrie 21

cand am incetat sa vreau sa inteleg lucrurile, oamenii, totul... prin procese mentale, intuitii, proiectii facute pe diverse criterii aparent valabile, cand am incetat sa ma mai complic incercand sa-i simplific pe ceilalti, sau cand pur si simplu am obosit de mine si de ei.... atunci - cumva firesc, toate au prins contur. acel contur dupa care am tanjit in gol. sensul lucrurilor razbate timpul si spatiul, sufletele si mintea. pana la urma e nevoie de rabdare, constienta si detasarea de tot ce poate fi egoist.

mi se intampla de ceva vreme sa-mi revina oameni si contexte in viata. revin pur si simplu in apropierea mea, fara sa cer, sa sper, sa fi facut ceva in sensul asta. vin si imi raspund la intrebari pe care le aveam demult cu privire la ei, la lucruri, la tot. vin sa-mi lamureasca orizonturile, sa se infiripe din nou, mai simplu si totusi mai complet ca prima data. se intampla sa redescopar personaje pe care acum doi ani le iubeam, le uram, le judecam sau nu le intelegeam.

si din toate... imi dau seama ca m-au gasit alta. intr-un fel ma inunda acum priviri si cuvinte, povesti si planuri. ma cuprind toate altfel decat acum un an, acum doi ani - cand inca tremuram speriata de propriile umbre. se asterne timpul peste mine, peste toti... si uneori e cu folos.

schimbare. detasare. intelegere.

vineri, noiembrie 11

11.11.2011

cat am asteptat ziua asta! e misto doar asa sa te gandesti ca se aliniaza cifrele alea. acum niste ani povesteam cu mi amor despre ziua asta, si ne imaginam cum o sa fie. pai e doar o zi, nu e nimic special. doar imaginatia imi joaca feste.

si cum imaginatia e un fel de rai, pot sa aleg astazi sa ma scald in proiectii fantastice, sa nu tin cont de realitate, sa nu fac parte din ea, sa-mi iau liber pentru o zi.

imi aduc aminte cu cat entuziasm tineai sa sarbatorim fiecare zi de 11 a lunii, fiecare 11 din viata noastra in doi, fiecare septembrie, si eu uitam uneori... nu mi se parea extraordinar sa contorizam saptamanile, lunile. ti-am spus atunci ca m-ar da pe spate sa facem asta peste niste ani, cand intradevar o sa avem ce sa aniversam. ce sunt cateva luni in univers? nimic. ce sunt anii de dor dintr-o viata de om? pot fi totul... ei bine acum sarbatoresc fiecare 11... sunt singura care mai face asta, si ar fi contat infinit sa o facem impreuna. atunci era un joc al indragostitilor, acum ar fi fost o confirmare, o dovada, o sarbatoare a ceea ce suntem si am construit impreuna, o victorie a timpului. dar timpul ne-a invins pe noi...

imaginatia e raiul din care nimeni nu e izgonit.

miercuri, noiembrie 2

toamna

noimebrie... si ultima... luna a toamnei. o plimbare in cimitir face cat o mie de cuvinte, imbratisari, zguduiri, randuri scrise, pagini citite, rugaciuni, disperari, bucurii, impliniri, saluturi, te iubescuri.  cand vorbesti cu un mormant iti vine sa taci pe vecie. se spulbera toate in neant, intr-un derizoriu de nedescris. se opresc toate luptele, se predau armele, iti pica privirea in frunzele moarte si mainile a neputinta si... atat.

ma plimbam cu iubitul in cimitir candva. alteori veneam pur si simplu cand nu mai gaseam nimic frumos printre cei vii. o data am venit pentru ca nu gaseam liniste, am asezat caietul pe piatra rece de cavou si am scris ore intregi, de dorul si dragul de a scrie de mana... a venit un jandarm sa-mi zica ca nu e voie... nu e voie sa ma asez la mormantul tatalui meu sa scriu? nu. ok... in fiecare an revin acolo/aici... nici nu stiu cum imi vine sa zic. si e un fel de acasa acolo.... pentru ca acolo imi zace istoria intr-o placa de marmura neagra. acolo e frumos toamna si frunzele sunt colorate. de acolo culeg castane in fiecare an. acolo ma intalnesc intamplator cu rude care altadata ne-au fost aproape si care acum... numai hazardul mi-i mai scoate in cale... o data pe an. in fata mormantului lui tata.

- stii ca de fapt tata nu e acolo, nu? e doar un ritual... asta cu mersul la cimitir.

- sora, la mine la mormant n-o sa vina nimeni.
- lasa ca fac eu copii sa vina si la matusa cu o floare, nici o grija.

- Pa, pa tata! a fluturat o mana cand ne-am indepartat de lespedea aia rece....

stii cum e sa vorbesti cu un mormant? stii cum e sa cauti mirosul de tutun in fiecare mana de barbat? stii cum e sa nu te simti bine in sute de imbratisari pentru ca nici una nu mai seamana cu a lui? stii cum e sa cauti o viata ceva ce a disparut demult? sa alergi in gol, sa cari dupa tine un trecut care nici macar nu mai doare? stii cum e dupa... 17 ani, sa urlii de ciuda ca nu mai stii cum arata de fapt? stii cum e sa nu mai poti sa plangi decat o data pe an? si atunci sa-ti cauti locul si singuratatea ca sa o poti face.... sa nu te vada nimeni. stii cum e sa pierzi cu adevarat ceva si sa te zbati apoi o viata sa te regasesti pe tine... sa te reinventezi, sa fii totusi si fara o bucatica de suflet?

stii cum e... sa realizezi ca tot ceea ce esti acum e pentru ca a existat el pana la un punct, sau tocmai pentru ca nu a mai existat de la un punct incolo... ca tot parcursul tau, toti oamenii pe care i-ai intalnit si alaturi de care te-ai oferit in orice fel... tot ceea ce esti azi, e pentru ca tata a fost, n-a mai fost, ramane si va fi... tata.

culmea... nu e o comemorare. e doar o altfel de sarbatoare a iubirii.