luni, decembrie 24

Ler it be...

e mai Craciun daca postezi ceva pe FB si dai tag la toata lumea? nu e ca si cum ai da un sms personalizat fiecaruia, cui simti si cum stii ca simte - nu un mass. dar nici asa nu e mai Craciun decat daca ai lua la propriu pe cineva in brate care sa aiba iz de iarna proaspata cand iti spune senin vreo urare de bine. Si nici asa n-ar fi mai Craciun decat atunci cand ai avea o stare frumoasa in suflet si ai simti la propriu niste fluturasi de sarbatoare si o atmosfera misto care sa te cuprinda de peste tot pana in adancuri. cam atunci ar fi Craciun, poate.

Craciun e cand simti ca renasti cumva, in orice detaliu sau banalitate a vietii, a clipei. Craciun e cand nu esti singur, sau mai bine spus - cand nu te simti singur. Craciun e cand ierti, te ierti sau poti ierta pe cineva. Craciun e cand ti-e cald.

In afara de un vin bun alb si o bucurie a mamei umbrita totusi spre final de niste spirite malefice, Craciunul asta nu-mi prea seamana a nimic. nu e trist sau vesel, lispit de profunzimi sau prea de suprafata. e pur si simplu o zi din multele, care nu-mi pare speciala...

multumesc S - pentru gandul lui bun si sincer,
Mica mea - pentru o parca-premonitie,
mama - pentru toate,
K - pentru ca vine cu mine maine,
Pisoi - ca si-a adus aminte,
blonda - pentru cantecelul de dimineata,
studentilor mei - pentru zambete si dragalasenie.

eu va doresc un Craciun... si atat.

sâmbătă, decembrie 15

lista

intr-o zi, alaturi de cativa oameni minunati cu destule lectii de viata invatate, voi face o fundatie pentru tineri cu probleme. un ONG unde orgoliile lumesti si ambitiile personale sa nu primeze in fata scopului initial, acela de a te pune in slujba unora care au nevoie de tine.

cand ma fac mare. acum inca invat si incep sa proiectez visul asta in cele mai mici detalii. o sa fie frumos!


vineri, decembrie 14

obisnuintele astea...

ce inseamna domne' atasamentele astea... mai ales cand iubesti. nu sunt inca la nivelul ala la care sa iubesc oamenii ca pe copaci, sau lucrurile de parca ar avea suflet toate. desi constientizez cumva toate felurile astea de iubire si modul ideal de raportare la ele. inca nu sunt acolo, dar ma aflu pe drum. zic eu.

sa revenim. iubesc, mi-e dor si brusc cand sunt singura ma apuca asa o frica. ca doar frica e opusul dragostei si nu altceva. nici nu mai realizez daca am devenit dependenta de stare, de senzatie sau de omul care mi le ofera. ideea e ca simt ca raman cumva agatata in trecutul imediat in care eram impreuna si mi se parea ca am toate garantiile din lume, ca pot sa cad pe moale oricand, ca nimic si nimeni nu ma poate darama.

cand pleaca, ca e pana la colt sau pentru mai mult timp... simt ca-mi fuge pamantul de sub picioare, am emotii la fiecare zgomot din casa si brusc raman doar eu cu mine. intotdeauna e spectaculoasa intalnirea cu tine insuti! o iei de la inceput, sau de unde ai ramas cu introspectia si constati ca fricile, nesigurantele, clocotul sunt tot acolo. pana la urma dragostea nu compenseaza nimic, doar amana unele lectii. pana la urma e mai comod pentru oricine sa se bazeze pe celalalt, sa se descompuna si sa se imparta la doi, pentru ca un Eu intreg e coplesitor. e confortabil sa te raportezi mereu la altul, la altii, la altceva decat la Prezent si la Tine.

mi-e dor de tine. scriu ca sa nu ma bag in pat singura. aberez pe internet ca sa-mi diluez senzatia asta de singuratate care de altfel nu te priveste. nici pe tine, nici pe nimeni altcineva.

e complicat sa te imparti la doi ramanand singur si liber. nu a zis nimeni ca un cuplu fericit in libertate si totusi legat in dragoste mereu fresh e usor de cladit. de fapt, complicat e sa te cladesti tu pe tine pe langa un celalalt. mi se pare acum, dupa multi ani si incercari de a trai in Doi, ca e incercarea si lectia vietii mele. ca e dragostea cea mare pe care va trebui sa o invat, incepand cu alfabetul. 

nu cred ca repetitia e mama invataturii, cine o fi zis asta? ca doar nu suntem tocilari in dragoste si in viata. de rutina si lectii prost intelese se plang toti frustratii in amor si neimplinitii. tocmai pentru ca au repetat la infinit ce parea frumos la inceput. cred ca un pas inapoi si un minut in plus de concentrare, sau o privire in oglinda dimineata pe racoare sunt instrumente mai eficiente pentru materia asta...

ma bag totusi in pat. cu doruri si iubirea mea cea mare. cu frici cu tot. cu mine.

duminică, decembrie 2

oala sub presiune

cand eram mica mama punea in oala sub presiune chestii si pleca. imi spunea sa dau la foc mic cand incepe sa tiuie... era o lectie invatata demult si repetata la infinit desi nu intelegeam de ce. ieseau din oala aia tot felul de bunatati si cumva, cand am crescut mai mare, stiam ca am aportul meu la toate bucatele alea prin simplul fapt ca dadeam la foc mic cand trebuia.

uneori uitam... ma obisnuisem cu tiuitul ala infernal si nu mai realizam diferenta dintre liniste si zgomot. lasam toate asa cum erau si efectul nu era tocmai cel mai dorit.

azi e o zi dinaia... in care toate se aduna, de la epuizare fizica, pana la incarcare peste masura psihic, din toate energiile negative ale altora. o zi in care ai da orice sa faci cu totul altceva, cand nu mai reusesti sa fii prezent si ti se pare ca toate sunt o corvoada, ca realitatea nu e de fapt acolo unde esti tu sau... invers, ca tu esti defazat total de toate cate ti se petrec. e o zi in care ma simt coplesita... de bune si rele, sunt sub presiune si a inceput sa-mi tiuie mintile demult... m-am si obisnuit cu asta...

vreau sa dorm sa ma trezesc la primavara. nici anotimpul nu ma ajuta foarte mult sa-mi mentin veselia...in fiecare weekend vad covorul de frunze galbene, inca vii, din curtea centrului unde lucrez. zici ca-i un tablou de-al bunicilor... si cu fiecare saptamana galbenul ala se maroneste si singura bucatica de natura din munca mea se face gri. e chiar trist.

sa vina cineva sa dea focul la mic...