joi, decembrie 31

de toate.. prea multe...



a trecut un an.... inceput cu o crima nedorita, continuat cu aberatii si lacrimi, vinovatii si tulburari... o nastere, un pui venit pe lume ca o minune... incheiat cu o nunta... nunta mamei!

un an cu de toate... cu prea multe. ma vreau inapoi. ma vreau linistita si puternica. mai putine lacrimi, mai multa dragoste. mai putina frica. mai multa forta. mai putini pasi inapoi, viata inseamna Inainte. mai putin pacat si constiinta incarcata. mai multa rugaciune si recunostinta. asta imi doresc pentru anul ce vine. pentru mine, pentru tine, pentru toti.

sa fie in cel mai bun ceas mami!
ai grija de tine si de pui, Dor!
va iubesc tare Sora si Dodo!
fiti fericiti si deschisi ca pana acum, prietenii mei dragi!

marți, decembrie 29

sa iei lucrurile ca atare...?

de multe ori ai impresia ca faci asta, si de cele mai multe ori e doar o aparenta. oamenii se privesc unii pe altii din prisma fiecaruia. ma uit la tine si te vad asa cum vreu eu sa fi, asa cum cred eu ca esti, asa cum am eu impresia ca vrei tu sa te lasi privit... si variantele sunt multe pe tema asta.
nimic mai fals in toate.
alunec deja spre Mine desi privirea este indreptata spre Tine. si deci nu contezi, tu in sine, nu esti de fapt decat creatia mea, ceea ce am eu nevoie sa stiu ca esti. si Tu, cel creat, difera mult de Tu - cel care esti de fapt. si pentru ca aceste doua perspective sa se confunde, e nevoie de timp, de putere de a lua totul ca atare, de a te infige in realitate... nu sa o creezi.
este intradevar un talent sa poti fi capabil de asta... sa stii cand si pana unde sa creezi, sa stii cand si pana unde poti inlocui realul cu idealul, absolutul cu concretul.

iulie 2007.. perfect valabil si azi?

nu conteaza din cauza cui si pentru cine scriam asta... conteaza ca ma regasesc si acum pe alocuri. eu sunt eu si acum 3 ani si acum... dubios este faptul ca am cunoscut persoane cu care am repetat stari si goluri... ori semanau ele intre ele, ori eu adun mereu acelasi roade ale relatiilor...

te iubesc si te urasc in acelasi timp. imi vine sa blestem ce odata am iubit si-mi vine sa iubesc toate blestemele... ale mele, ale tuturor... imi vine sa ma fac nevazuta, undeva adanc, undeva unde sa nu mai stii, sa nu mai stiu, sa fie gol, alb si liniste. imi vine alteori sa strig, sa auzi, sa ma fac ascultata intr-o lume de surzi... sa ma lupt cu morile de vand de dragul luptei, nu al morilor... imi vine sa fiu cu toata fiinta ceea ce nu sunt lasata sa fiu. imi vine sa nu mai fiu deloc, pentru ca oricum nu conteaza.

ma intreb uneori daca oameni ca tine ar trebui sa traiasca... poate doar ca exemplu de neatins pentru altii. pentru tine nu traiesti, nici pentru o "ea"... si atunci? este oare vreun scop pentru care cei ca tine lovesc si spulbera frumusetea vietii? poate ar trebui sa mori. dar asa, n-as mai avea de cine sa ma feresc, si simplitatea ar deveni prea simpla atunci. am alergat spre diversificare, spre haos crezut ordonat... si asta am avut, si mai vreau, dar nu asa, Altfel. totul vreau altfel.

sau poate ar trebui totusi sa traiesti. sa invete si altii ce-i aia gol imprastiat. sa te priveasca si sa spuna "eu nu voi fi niciodata asa" sau "n-as vrea sa fiu in locul tau". ar trebui sa traiesti ca sa ajungi sa-ti constientizezi nimicul, sa-l limitezi si poate sa nu-l mai dai si altora. fiecare cu golurile lui. si eu nu aveam nevoie de inca un gol...

mda...in sut in fund e un pas inainte...uneori. sau poate mereu. insa acum sunt cazuta, lovita la creier si golita sufleteste. ma voi mai invarti ceva prin cercul asta, o traiectorie continua din care voi iesi la un moment dat, dar nu acum... stau asa cazuta si ma intreb ce naiba se intampla cu mine, ce naiba s-a intamplat de fapt...nu ca as vrea vreun raspuns sau ca as avea vreo minima speranta sa-l gasesc. o sa mi-l creez singura. ca toate dealtfel. eu sunt propriul meu creator, al meu si al tuturor din viata mea. si te-am creat gresit, te-am strambat crezand ca de fapt te fac mai frumos decat esti si-mi fac un bine... mda, nu-i asa. te-am creat gresit si ai facut la fel cu mine. dar calc lutul in picioare, punem totul la topit si facem altceva.

de acum 3 ani...

mi-am recitit jurnalele... la recomandarea psihologului si a unui bun si drag prieten de demult... asta da exercitiu! am gasit acolo ceva... ce pare perfect valabil si azi:


(...)Nu pun intrebari, nu dau raspunsuri. viata curge si este frumoasa oricum. iar noi atat de mici sa o putem controla, sa ne putem controla pe noi insine... atat de relativ totul, atat de nestiut de noi, atat de multe verdicte si posibilitati, atatea cai de urmat si hopuri de trecut. suntem infimi. si in nimicul ce suntem, daca traim totusi o stare ca aceasta (iubirea), chiar si o clipa, inseamna ca nu murim goi. multumesc.

imi place sa cred ca sunt privilegiata. da. sunt. vorbeam candva cu o buna prietena ca am puteri paranormale, de ce? pentru ca intotdeauna cand mi-am dorit un lucru cu adevarat, mi s-a intamplat, mai devreme sau mai tarziu, dar am obtinut dorinta mea. mai este ciudat si frumos in acelasi timp, ca indiferent cat de rau imi este, eu sunt totusi bine. si asta pentru ca am o forta care imi creaza o aparenta de bine, si raul dispare undeva adanc in mine. aparenta asta... desi aparenta, este totusi un lucru magic care ma face sa nu cad, sa nu ma complac...uneori forma creaza fondul. si deci, o forma aplicata artificial pe un fond arid, poate face totusi lucrurile mai colorate, si in final fondul se nuanteaza. este magic. este un lucru pe care multi nu-l pot face... si atunci se cheama "complacere", scaldare. ceea ce eu urasc si nu accept. nu accept stagnarea, oricare ar fi ea. e cumplita.

si da. sunt privilegiata ca sunt asa. ca undeva sus acolo, ceva face ca lucrurile sa fie cu sens, un fel de predestinare. daca este sa ti se intample un lucru, ti se va intampla, oricum ai lupta tu. insa puterea gandului si vointa sincera, putinta si curajul, pot schimba pe alocuri asta. nu poate fi rau la nesfarsit, la fel cum nu poate fi bine la infinit. totul, dar absolut totul se intampla creand. iar noi cream tot. avem forta asta. multi nu o constientizeaza. si se complac. se cred incapabili. batuti de soarta. si poate totusi ei sunt cei care bat soarta. asteapta o mana de sus sa-i ridice, dar nu intind mana la randul lor sa fie agatati...

totul e echilibru. tu, ca om, ca particula infima si plina de gol, de nimic, poti totusi crea un curs. acel ceva de sus face ca lucrurile sa se intample sau nu, in functie de tine si cu tine. predestinare... dar si vointa individuala. un cerc vicios? utopie? aberatie de-a mea de moment? poate. insa sunt sigura ca multi limitam predestinarea, prin inactiune, prin stagnare. prin frica si delasare. altii o grabesc. echilibru? da! asta e secretul. asta este privilegiul.

joi, decembrie 10

imposibilul e limitat...

nu stiu ce-mi veni sa ma gandesc la lucrurile care pareau imposibile in viata mea si pe care mi le-am dorit posibile... le-am dorit cu totul si am dat totul, am cazut, m-am julit, m-am umplut, m-am golit, am dat orice, m-am pus pe mine in slujba imposibilului pe care mi-l doream posibil...

si lupta asta pentru a schimba lumea, pentru a implini un vis ireal, incercarea asta fantastica de a transforma totul dupa cum ti se pare ca vrei, ca meriti, ca se poate... este coplesitoare si la un moment dat....imposibilul castiga. iti da lectia vietii si iti arata ca ceea ce nu este sa se intample nu se va intampla, chiar cu pretul vietii tale. indiferent cat dai, cate pui la bataie, lucrurile imposibile raman asa. si te resemnezi in posibilitati. in ceea ce se poate petrece, chiar daca nu e cum doreai. te resemnezi in realitate, pentru ca visul uneori te depaseste.

e crunt. e crunta neputinta si despre asta am mai scris. e crunta resemnarea si niciodata nu mi-a placut in postura asta. si nu mi-a placut nici de oamenii a caror resemnare devine stil de viata constant si reiese din chiar fizionomia lor... e trist. e crunt. si mi se pare ca meritam mai mult ca oameni pe pamant....neresemnarea mea m-a facut sa distrug sau sa implinesc lucruri marete... si totusi niciodata imposibilul nu s-a produs.

nu stiu ce sa zic... poate ca asta inseamna viata, lupta intre real si ideal, intre posibil si imposibil, incercarea perpetua de a te depasi si de a nu-ti accepta neputinta si limitele...sau dimpotriva: viata e resemnare si asteptare a unei vieti de dincolo unde poate lucrurile stau altfel?

mi-as dori uneori sa ma rup in doua si sa traiesc numai in realitate fara vise si ganduri, fara sperante si idealuri, fara inteligenta asta care macina si diseaca orice sentiment, orice actiune, orice... mi-ar placea sa ma desprind de mine cea care traieste si in interior... si sa ma complac in exteriorul pe care il infrunt zilnic. ar fi simplu.

ar fi la fel de simplu daca totul ar fi asa cum gandesc, asa cum visez eu, asa cum proiectez in adancul meu. si nimeni si nimic din exterior sa nu existe decat prin puterea gandului si al simtirii mele. ar fi simplu.

din pacate... sau din fericire, dimensiunile astea doua se intrepatrund si uneori isi dau mana cu succes, alteori nu... cert este ca obosesc fiinta in intregul ei. eu asa ma simt, plictisita de realitatea mea, obosita de idealurile si visele mele, coplesita de lupta dintre ele. dar merg din inertie mai departe... inapoi nu am unde.

marți, decembrie 8

ruga de atunci, ruga de acum

Doamne Dumnezeul meu, al nostru, al tuturor… fii bun cu cei ce îndură şi absorb greşelile altora, durerile aproapelui şi du-i pe ei la slava Ta, adu-i în lumina din care au venit, dă-le putere şi har să fie aproape de Tine şi de lucrarea Ta.

Iartă Doamne greşeala pământească şi neştiinţa umilului păcătos… ne întoarcem toţi ca fii rătăcitori în Casa Ta atunci când ne este greu şi iartă nepăsarea de a nu fi venit şi altădată….

Ocroteşte şi acoperă cu braţul Tău pe aceia care sunt în teamă şi durere. Iubeşte-i, întăreşte-i, veghează-le paşii şi nu le lua Speranţa…

Doamne… noi nu te vedem, ridicăm mâna spre Cer şi cerem socoteală, şi cerem ajutor, cerem dreptate şi milă, cerem explicaţie la ce este de neînţeles, cerem…. ne cerem înapoi atunci când suntem pierduţi…. deşi Tu mereu eşti cu noi şi niciodată nu ne-ai părăsit…. iartă-ne orbirea….

Dumnezeule…. neputinţa ne readuce aminte că nu suntem dumnezei pe Pământ, că Tu eşti cel care judecă şi acţionează în lume şi-n suflete… neputinţa ne face să credem din nou, de fiecare dată, şi să ne îndreptăm ochii spre Cer. Ne facem mici în faţa lucrării Tale şi în nimicnicia noastră singura Speranţă eşti Tu, unica.

Păcat, păcat că pentru mulţi eşti „ultimă instanţă”…. când de fapt de la Tine pornesc şi în Tine se opresc toate…. eşti peste tot, mereu şi noi prea mici….

Doamne… iartă!

dragostea mea - desen animat



fantastic de naiv si de frumos si de adevarat este videoclipul asta... si eu mi-am imaginat dragostea de atatea ori in desene animate... si cum se plasmuieste din nimic totul si se reintoarce in nimic... la fel ca plastilina aia colorata din imagini...

ascult muzici bune si triste. urasc mult si iubesc mult. e criminal aproape sa te zbati zilnic intre aceste doua extreme. dar sunt ale mele.

am fost la BCU si mesele sunt verzi ca peretele meu din camera. in fata usii de la intrare am gasit un pachet de Davidoff gol... citesc pentru scoala, scriu pentru mine si ascult muzica pentru... dorurile mele.

e bine sa te intorci la visare si dor abstract. intotdeauna mi-a fost mai comod si mai linistitor asa. visul nu mi-l poate lua nimeni. si cred ca atat mi-a mai ramas. restul e scrum.

luni, decembrie 7

Mos Nicolae!



A venit si Mosul cu liniste si singuratate... o singuratate necesara si dureroasa, benefica si dulce in acelasi timp... Mi-a adus Mosul exact ce aveam nevoie si ce stie el de la Dumnezeu ca ma poate face sa redevin eu: momente cu mine, singuratate la geam si plinatate cereasca. Golul meu ramane gol dar eu trebuie sa merg mai departe.

Imi doresc de la Mosul al mai mare...Craciun, aceeasi singuratate in care sa ma regasesc pentru ca ma caut demult si ma simt pierduta si risipita. Imi doresc sanatate si har pentru toti cei care m-au inconjurat. Imi doresc tot ce nu am putut oferi sa li se intample. Imi doresc tot ceea ce pot oferi sa am cui si sa ma simt bine cu mine facand asta. Imi doresc Mosule... sa fiu eu din nou.

Iti multumesc Mosule Nicolae ca mi-ai oferit un inceput la final de drum cu gropi.