miercuri, septembrie 10

iubirea la 1 an!




sa-mi fi mangaiere in nopti albe, in zile negre, in toate anotimpurile vietii si ale timpului... sa-mi fi suflet si destin, sa-mi fi minune si fantasma... sa-mi fi fericire si dar... sa-mi fi dulcele cel mai dulce si amarul acela placut... sa-mi fi amintire de neuitat si prezent infinit... sa-mi fi culoare si har... sa-mi fi imbratisare eterna... sa-mi deschizi usi ale sufletului si sa le inchizi cu lacate mari in urma ta... sa-mi fi iad si paradis in visul nostru pe pamant... sa-mi fi parfum pe maini si-n par... sa-mi fi alintul meu... sa-mi fi mandrie si mandru de noi.... sa-mi fi fericit privindu-ma... sa-mi fi dor si sa ma dori frumos... sa-mi fi clipa si vesnicie... sa-mi fi Tu!

si da! iti voi fi eternitate si moment... voi fi alint si dorinta... voi fi aripi si vom zbura... voi fi sacrificiu si inaltare... viata si moarte pentru tine... voi fi forma si contur... voi fi cafeaua din fiecare dimineata, gandul din fiecare atipire... voi fi cea care vegheaza si spera... voi fi prima picatura de sudoare, si ultima picatura de placere... voi fi mare si cer... voi fi Totul care este si Restul care ramane... voi fi asteptare si flacara... voi fi umbra si mister... voi striga si te voi adora... voi calca pe aer si voi pluti pe pamant... voi visa realitatea... voi reinventa dragostea... voi fi Acolo, Atunci si Aici... voi fi data tie... voi fi Eu!

La Multi Ani Iubirea mea! vom fi impreuna Mereu!

joi, august 28

sufletul nu minte



Mă spulber în cuvinte...
Sufletul nu minte.
Mă sparg în gînduri...
Toate-s nişte rânduri.

Linii, limite şi letargie
Cine poate, cine ştie...?
Le voi trece în veşnicie?
Le voi face nebunie?

Le voi ocoli de-a lungul?
Le voi înfrunta de-a latul?
Îmi vor apăsa tot trupul?
Îmi vor coase sufletul?

Linii, limite şi letargie
Le spulber în cuvinte.
Cine poate? Cine ştie....
Sufletul nu minte.

luni, august 11

what dreams may come




We follow the river down into the stream
That's where my dream began
I left my worries to the people who stare
And dreamed without a care

* That (yes) I'd always be beside you
To watch the day and night
And we listen to the sunrise
And feel it's growing light
And peace will come inside so quiet

Wherever we're going, I don't know
For a million years our love keeps growing
The mystery deepens, day by day
But trust my love, and hear me say

Peace will come inside so quiet
And peace will come inside so quiet

marți, iulie 8

paradox

Plec, pentru ca să merg mai departe....
Şi-mi pun sufletul deoparte.

Vin, ca să-mi fie dor de ce-a rămas....
Un vis cu vieţi de-un ceas.

Dorm, ca să fiu trează mai curând....
Două emisfere cu tine în gând.

Mă trezesc, să-mi obosesc fiinţa mai complet....
Ca să adorm la loc, şiret.

E frumos tot, şi acelaşi tot nu va mai fi cândva....
Voi fi tot eu, dar altcumva.

Cade cerul pe mine,
Îngroapă-mă, da! Şi voi privi spre infinitul senin....
Mâna spre tine,
Întind, da! Şi dorul mi-l alin....

Cerc, perfecţiune, ciclu... piramidal? Trepte?!
Sunt doar expresii înţelepte.....

Mă zbat între Da şi Nu....
Dar savurez farmecul dintre.... picături.
Noi, între Mine şi Tu....
Un paradox, mai multe paradoxuri...

luni, iunie 23

fara poza :)

da fara poza ca.... ultimele poze ale mele denota auto-compromitere si nebunie, balamuc si lipsa de discernamant. hi hi. am terminat facultatea! si am facut-o lata!

si mi-ai fost acolo colegi, prieteni, amici, proaste cunostinte, iubitul meu, toti.

sunt fericita. ca mi-ati fost acolo, ca anii astia au fost frumosi, plini, ca am apucat sa-i traiesc la maxim, sa ma bucur, sa ma oftic, sa bem, sa radem, sa plangem, sa suferim impreuna, sa iubim impreuna, sa toate cele.

daca sunteti cuminti, mai facem un balamuc. hi hi. ;)

si uite cum dintr-o data nu mai am nici un examen, nici un prof de injurat, nici un coleg de ajutat, nici un curs de tastat... am o problema. am crescut, god! eu? absolventa? cand eram in clasa a XII eram cea mai mare si cea mai smekera. acum? am terminat facultatea. ma pierd in furnicile alea pe care le vedeam zilnic ca se duc la servici cu griji si ganduri departe fiecare...

hm. raman o vesnica studenta. n-am sa mai scriu cursuri, dar... am sa profit la maxim de fiecare moment, chiar daca o sa port costum.

va imbratisez pe toti!

miercuri, iunie 4

azi



azi am cantat pe strada... azi m-am plimbat cu mama razand impreuna pana la colt si inapoi... azi am fost la servici si am reusit sa scriu cat mi-am propus...azi a fost soare si dimineata ciripea la geam... azi ti-am adus "de la mine pentru tine" si mi-a fost dor nebun de tine... azi m-ai avut si te-am avut... azi am ascultat folk si alifantis le zice atat de bine uneori... azi am imbratisat-o pe sora mea si am trezit-o cu inghetata la pat... azi am citit ceva frumos si am scris pentru mine... azi am purtat tocuri si am baut pepsi mult... si o supa. azi te iubesc... azi ma culc devreme si visez si cu ochii inchisi... azi m-am plimbat prin stradute verzi... azi am fost la croitor si mi-am taiat o fusta... azi am zambit mult... azi am purtat blugii tai cei noi... azi mi-am dat seama ca nu voi avea copil la 25 de ani... azi te-am chemat si ai fost cu mine... azi am gatit ceva bun... azi mi-am ajutat colegi si mi s-a multumit frumos...azi am avut timp... azi a fost bine si mult!

ordinea? ghici!
maine?

o poveste...

intodeauna am zis ca iubirile mele sunt niste povesti.. pe alocuri frumoase, pe alocuri triste... pe alocuri de neinteles... dar povesti. pentru ca privesc inapoi si asa mi se par... ma uit la ele peste umar ca la un film de duminica la pranz.

am sa fac poveste si din Prezentrul nostru... dar nu astept sa treaca! o simt poveste, o traiesc poveste aceasta iubire de neinteles pentru unii... pe alocuri frumoasa pentru altii.... trista uneori... Poveste pentru mine.

Poveste frumoasa ce-mi esti! pentru ca esti. nu pentru ca ai fost si ai trecut. nu pentru ca vei trece. nu pentru ca e una dintre celelalte povesti. pentru ca esti Prezent. e prima data cand ma iau de mana cu Prezentul...

am scris o scrisoare candva cuiva drag... eram mica si mi-a luat mult sa scriu in cuvinte ce simteam atunci, explodam si nu puteam sa exprim ce simt din prea mult ce simteam... si am scris o poveste intr-o scrisoare... si poate acel moment este primul Prezent pe care l-am trait, sau poate eram prea pura si prea mica...

insa Tu - Prezentul.... acum, dupa 10 ani aproape... e altfel... nu e o nostalgie naiva, nu e senzatie in premiera, e.... un amalgam de toate nostalgiile adunate Acum, toate senzatiile dorite si visate, toate iubirile mele le traiesc cu tine deodata! totul! nu tanjesc... am, Te am!

stii? nu-mi poti fii cu totul, dar pentru mine esti Tot... si poate o sa ma inalte ca sa am de unde sa cad.... si poate o sa ma arunce ca sa am de unde ma ridica... dar nu voi regreta niciodata, si nu voi privi peste umar inapoi... pentru ca Tu esti Tot... si Tot inseamna mereu... pretutindeni... in mine... orice ar fi!

si am sa scriu Povestea noastra, in loc sa ma uit la filme de duminica la pranz!

poruncind dragostei sau porunca dragostei?

iubesc... si alerg aiurea pe taste cautand ceva relaxant in asteptarea...lui. si am gasit blogul unei bune prietene... asa o simt chiar daca ne leaga putine momente in timp si spatiu... si acolo scria ea despre dragoste si dumnezeu.

dragostea nu este un sentiment... argumentul? dumnezeu a poruncit: iubiti-va fratii! si deci unui sentiment nu-i poti porunci. sa fie oare asa?

dragostea este Ideal, o numim noi asa pentru ca nu exista alte cuvinte pentru a defini ceva atat de inaltator si totusi un pic mai putin decat un Ideal... si da! dragostea este Dumnezeu, Dumnezeu este dragoste, este Ideal, este Tot... si niciodata nimeni nu va putea fi ca El, asa, total... si deci dragostea nu exista, nu la modul acela. El poate porunci dragostei, pentru ca El este perfect, atotputernic... dar noi? micimi infinite... o putem face tinzand spre Ideal, ca doar asta inseamna Viata, o tindere continua. dar nu vom putea trata/percepe dragostea atat de total. sa fie slabiciune? sa fie pacat? sa fie ce...? sau pur si simplu unicitatea lui Dumnezeu... El poate! noi incercam...

si daca dragostea nu este sentiment, atunci ce este "dragostea" asta la care noi nu avem cuvant, si nici actiune, in fata careia ramanem goi?

si daca dragostei poti sa-i poruncesti, atunci e o actiune ca aceea cand imi poruncesc mie sa-mi aprind o tigara...? o chestie de vointa... cum spunea un comentariu la textul prietenei mele...?

si ce ne facem cand Dragostea (Aceea) se intalneste cu sentimentele umane...?o fi pacat? pacat de noi?

miercuri, mai 7

Slăbiciune




Mâini reci ce mă cheamă,
Sufletul îndeamnă.
Mâini care se joacă,
Ştii că mă provoacă...

Mâini care ating,
Cu-n fior mă sting.
Mâini care doresc,
Pleci...şi mă opresc!

Mâini ce dor....
Doru-i trecător.
Mâini care privesc,
Şoapta o primesc.

Mâini ce mângâie
Şi pe mine şfâşie...
Mâini care alunecă
Şi pe mine spintecă.

Mâini care mă strigă
Mă duc, deşi mi-e frică...
Mâini care iubesc,
Vin... şi mă trezesc!

Mâini, palme, gesturi
Toate-s nişte resturi.
Mâini şi mâine şi mereu
Niciodată, tatăl meu.....

luni, mai 5

aduceri aminte... euritmia...

O sora de scena a dansului si mimei, euritmia este vorbire vizibila si muzica vizibila, culoare si sculptura în miscare. Ea s-a nascut din stiinta spirituala antroposofica fondata la începuturile sec. al XX-lea de Rudolf Steiner(1861-1925), om de stiinta, artist si filosof austriac.

Euritmia este o arta! Ca arta, ea a fost chemata la viata de Rudolf Steiner, începând din anul 1911/1912. Euritmia artistica a fost ocrotita si îngrijita de Marie Steiner. Pe scena euritmia este la ea acasa.
Instrumentul ei de exprimare este corpul omenesc, la care cânta sufletul, întregul trup devenind mijlocitor al expresiei artistice. Fiecare vocala, consoana si nuanta a cuvântului, a vorbirii, fiecare nota muzicala, interval sau acord muzical are o miscare intrinseca ce este revelata printr-un gest euritmic.

Euritmia poetica este “vorbire vizibila-în spatiu”.
Euritmia muzicala este “cântare vizibila-în timp”. Vorbirea si cântul sunt doua posibilitati de exprimare a sufletului omenesc. In acest sens euritmia este “revelatia sufletului omenesc”.

Euritmistul reveleaza, prin miscare, legitatile obiective ale vorbirii, ale muzicii si nu impresiile lui subiective. El se concentreaza sa redea fortele creatoare pe care autorul le-a folosit în momentele de inspiratie.
Trupul omenesc este templul sufletului si al spiritului. Acestea locuiesc templul pe parcursul vietii omului. Sufletul plasmuieste vorbirea si cântul prin intermediul laringelui, unul dintre cele mai nobile organe, caci prin poarta lui se reveleaza cuvântul, cuvântul originar pierdut. In euritmia poetica trupul întreg devine laringe deoarece membrele realizeaza în mod vizibil aceleasi miscari pe care le savârseste invizibil laringele în timpul vorbirii.
Cunoasterea si stapânirea legilor cuvântului originar pierdut este sensul unui studiu de-a lungul întregii vieti dedicate euritmiei. Studiul de baza al euritmiei dureaza 4-5 ani si are ca scop câstigarea treptata a capacitatii de a stapâni instumentul de lucru, trupul, asa cum un student la vioara învata sa-si stapâneasca instrumentul în mod virtuos. Rudolf Steiner precizeaza ca acest studiu de baza trebuie sa aiba orientare pur artistica. Dupa încheierea studiului de baza este posibila o specializare în domeniile:
- euritmie artistica (3 ani);
- euritmie pedagogica (1 an);
- euritmie curativa (1 an si 6 luni).
Euritmia coborâta pe Pamânt se simte cu adevarat acasa, pe scena. Dar în pedagogie, în domeniul terapeutic, în fabrici etc. euritmia poate fi, de la sine înteles, oaspete. In Scolile Waldorf euritmia este obligatorie pe parcursul celor 13 ani de studiu.


miercuri, aprilie 23

ma-s duce in padure...

Narcisa Suciu - Campuri aurii


Anunturi bizare si masini in rand, pavaje si stalpi de beton
Femei usoare aerul vibrand, reclame lumini de neon
Ziarul de seara si calmul perfid, cersetori lipsiti de noroc
Preturi ce zboara, in carnet de partid, cantareti din loc in loc

Excursii in rai, dolarul in flux, electrice soapte de-amor,
In concert de nai, limuzine de lux, urmari si institutii a lor
Inserarea i-un gri, un poet conformist, ce-si pierde cumpatul sau
Cadenta kaki, cetatean optimist si nevoia mea de zambetul tau

Si daca toate astea nu voi regasi
Si daca nu e asta drumul meu de a fi
La voi ma voi intoarce sigur intr-o zi
Oooo voi, campuri aurii !!!

Furnicar meschin, copii rataciti, statuile ca un deseu
Oras manechin cu pasii grabiti si lacrimi pe zambetul meu
Baletul mechanic si un pictor nebun, biserici ce-asteapta caiti,
Rasul organic un balon de sapun, si-o voce soptind, fiti cuminti

Si daca toate astea nu voi regasi
Si daca nu e asta drumul meu de a fi
La voi ma voi intoarce sigur intr-o zi
Oooo voi, campuri aurii !!!

duminică, aprilie 20

ne me (...) pas...


Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s'oublier
Qui s'enfuit deja
Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le coeur du bonheur


Ne me quitte pas
Ne me quitte pas

Moi je t'offrirai
Des perles de pluie
Venues de pays
Ou il ne pleut pas
Je creus'rai la terre
Jusqu' apres ma mort
Pour couvrir ton corps
D'or et de lumiere;
Je f'rai un domaine
Ou l'amour s 'ra roi
Ou l'amour s' ra loi
ou tu serais reine


Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
...

luni, aprilie 14

minunile mele!


Sunt fericita si vreau sa scriu azi despre sensibilitati si slabiciuni….
Avem atatea, fara ele n-am fi oameni, n-am avea suflete ci pietre… sau nici macar atat… sunt normale, firesti, imprevizibile, adanci.

Am ramas cu sechele… le zic eu, le zic altii… dar sunt sensibilitati si gropi in suflet care de fiecare data cand sunt reactivate vezi haul acela initial…. Sunt eterne as spune, desi nu permanente, apar si dispar pe parcurs, chiar daca haul ramane undeva in tine, devine o parte din Eu.

Dar sunt si hauri luminoase, sunt lucruri pe lumea asta la care te intorci cu bucurie, doar cu parere de rau ca haul acela luminos este departe, dar deschis, cu tristetea ca il uiti de multe ori si ca-l acoperi cu venin si cu rutina momentelor…

Sunt momente cheie in viata, in drumul asta al fiecaruia spre…. Diverse hauri. Sunt momente care te creaza, care raman eterne, la care revii de atatea ori, care devin Tu. Traiesc acum o perioada de… un fel de copilarie matura. Si ma intorc cu placere la hauri din copilaria copila pe care am avut-o… traiesc momente care ma fac sa cresc, care ma inalta, care-mi intaresc tot ceea ce sunt eu, care ma fac sa devin.

Ma intorc la placerea de a desena si-mi aduc aminte cat suflet si cate simtiri pun in culori si in forme, cat conteaza un contur, o umbra, o forma… la fel ca si in viata. Ascult melodii ale copilariei, refrenuri de demult in care imi recunosteam toate trairile, in care imi puneam toate lacrimile, melodii si versuri care ma faceau sa sper, sa cred, sa vad lumea frumoasa sau urata in functie de ora la care le ascultam, de stare, de tot. Privesc oamenii din viata mea, cunostiinte, rude, prieteni, si ii iubesc pe toti si le multumesc cu toata fiinta mea ca exista si ca ma pot crea alaturi de ei. Plang de fericire si emotie pentru ca viata e pur si simplu frumoasa atunci cand ai curajul sa o privesti adanc. E frumoasa in durerile pe care ti le ofera, e frumoasa in fiecare zi, in fiecare clipa, e frumoasa pentru ca te face sa existi si sa iubesti.

Imi dau seama ca dragostea nu are limite, nu are reguli, iubirea este cea mai sublima slabiciune pe care o poti trai si recunoaste. Cea mai inalta limita pe care o poti incalca fara sa fie interzis. Ce conteaza varsta, sexul, momentul, felul, forma, culoarea, conturul? Ce conteaza si ce-am fi daca n-am iubi? Poti judeca asta? Nu. Nimeni niciodata nu poate judeca aceasta. Si din pacate se intampla. Se intampla sa punem limite voit sau nu la ceea ce este cel mai frumos prag de trecut spre un hau plin, etern, stralucitor, real, si viu cu adevarat!

Sunt fericita. Dincolo de toate neajunsurile, de toate limitele zilnice impuse sau nu, dincolo de orice nedreptate si mai ales dincolo de timp. Sunt fericita. Si-mi doresc sa pot oferi optimismul acesta, lumina din sufletul meu, dragostea si recunostinta mea tuturor celor care fara sa stie si sa vrea poate au contribuit intr-un mod minunat la devenirea mea.

Ma intrebam uneori… oare sunt prea sensibila si fragila? Nu. Nu sunt singura. Am o sora care ma face sa-mi dau seama cat de minunata este fragilitatea aceasta, cat de frumoasa este slabiciunea de a fi tu mereu, de a visa si spera, de a spune lucrurilor pe nume ca sa nu regreti ca a fost prea tarziu la un moment dat.. Am un exemplu de sensibilitate pe care-l ador. Oare e crunt sa iubesti ceva interzis? Nu. Am un iubit etern, care nu este nici imaginar, nici platonic, ci pur si simplu real. O realitate divina care ma arunca in eternitate, indiferent de limite si prejudecati. Am o dovada clara ca a fi indragostit n-are a face cu varsta, momentul, experienta, statutul, nimic. Niciodata nu spun niciodata si acum, pentru prima data zic “Mereu” si o simt cu totul. Oare e bine sau rau sa fii asa intr-o lume aparent impietrita? Nu. E bine sa fii tu intotdeauna, cu toate riscurile, cu toate durerile rezultate din asta. E bine sa iti manifesti fiinta complet, sa simti asa cum simti, nu cum trebuie… sa fii intradevar Tu. Oare e bine sa te increzi si sa oferi fara sa te gandesti la nimic altceva? Da. Prieteni, oameni, indiferent cat o simt si cat stiu ei sa fie si sa te primeasca, iti ofera ocazia sa te faci pe tine insuti fericit ca poti face asta… si deci merita tot, orice, oricat.

Multumesc. Si mai vreau. Vreau sa traiesc alaturi de toti ai mei. Vreau sa ma intorc cu mandrie si liniste la cei de Acolo care stiu si o simt cat se poate de real ca vegheaza si exista cu mine. Vreau sa plang si sa sufar, pentru ca asta ma face mai puternica. Vreau sa fiu fericita si sa-mi strig visele, pentru ca asta ma face sa ma mentin. Vreau sa cad si sa ma ridic, pentru ca asta e frumusetea vietii.

Iubesc, deci exist? Sau invers. Versurile urmatoare sunt pentru fiecare din voi, toti ai mei, ma regasesc si va regasesc in cate un vers acolo….

“Mi-a dat viata mie
O calatorie…
Spre sufletul tau!
Si nu-mi pare rau.
Iar cand vin spre tine
Ma inteleg pe mine
Si-al anilor twist,
Te vreau, deci exist!

Acum sunt copil, femeie si inger,
Traiesc si iubesc cum n-as fi crezut.
Ma simt dintrodata unica sub cer,
Nu stiu ce castig si ce-am de pierdut.

Si iti iert si tie,
Si imi iert si mie,
Iubirile vechi
Trecute perechi…
Fug doar de cuvinte
Trupul meu nu minte,
Al anilor twist,
Te vreau, deci exist!

Eu nu te intreb pe unde ti-e gandul,
Te caut si tot te gasesc undeva.
De ai un secret ce-l macina timpul,
Te rog sa-l ascunzi in inima mea….

Calatorind spre tine,
Ma descopar pe mine…
Ce simplu rostesc:
Exist… exist, deci iubesc!”

luni, martie 31

dedicatie...

Non Je Ne Regrette Rien,
Non, Rien De Rien, Non, Je Ne Regrette Rien
Ni Le Bien Qu`on M`a Fait, Ni Le Mal
Tout Ca M`est Bien Egal
Non, Rien De Rien, Non, Je Ne Regrette Rien
C`est Paye, Balaye, Oublie, Je Me Fous Du Passe

Avec Mes Souvenirs J`ai Allume Le Feu
Mes Shagrins, Mes Plaisirs,
Je N`ai Plus Besoin D`eux
Balaye Les Amours Avec Leurs Tremolos
Balaye Pour Toujours
Je Reparas A Zero

Non, Rien De Rien, Non, Je Ne Regrette Rien
Ni Le Bien Qu`on M`a Fait, Ni Le Mal
Tout Ca M`est Bien Egal
Non, Rien De Rien, Non, Je Ne Regrette Rien
Car Ma Vie, Car Me Joies
Aujourd`hui Ca Commence Avec Toi
Non Je Ne Regrette Rien

vineri, martie 28

to good to be true...


4.00 dimineaza... pe mess e o singura prietena, singura care are insomnii la modul cel mai propriu, nu din cand in cand, nu ca sa faca pe teribila, ci pentru ca pur si simplu asa e ea... si undeva acolo ma simt bine ca nu sunt singura in insomnia mea - nu atat de constanta ca a ei si totusi existenta.

"prea frumos sa fie adevarat"....

de cate ori am spus-o, de cate ori mi-am dorit s-o fi spus, de cate ori s-a dovedit a fi exact sensul strict al propozitiei... da, uneori e prea frumos sa fie adevarat, si doar visezi, si ramai cu o speranta perpetua ca totusi acest "prea frumos" se va adeveri. si chiar daca nu este asa, speranta asta te duce intr-aproape de ideal, si iti arata ca pana la "prea frumos" exista si altele, doar "frumoase".

de cate ori am fost atat de convinsa ca refrenul asta se intampla de fapt. si convingerea mea m-a aruncat pe norisori de moment sau m-a izbit de maluri abrupte... de cate ori am zis "prea frumos sa fie adevarat" cand imi era intradevar prea frumos totul... si s-a dovedit ca a fost, chiar a fost prea frumos, si deci deloc neadevarat, pentru ca totul era in mine, in mintea si sufletul meu, sincer, placut, real, dar doar al meu... nu si adevarat in realitatea obiectiva a lucrurilor.

a cata oara ma intreb? si de cate ori voi mai spune asa? si cate maluri ma vor mai izbi? si cum se face ca norisorii se risipesc mult mai rapid decat orice rana si lovitura de mal... o spun da!, si acum, aici, si poate intotdeauna: a fost prea frumos sa fie adevarat! si tocmai de aceea este acum prea urat sa fie adevarat! si intotdeauna mi-e mai simplu sa o spun si sa ma resemnez atunci cand stiu ca totul a depins de mine, ca in tot visul asta am fost singura de la inceput de fapt... dar acum cand stiu si cred cu tarie ca nu am pornit pe drumul asta singura, ca pe norisori eram totusi doi... nu ma pot resemna, si poate asta va fi un fel de ceata eterna asupra seninului care va urma...sau nu.

a fost prea frumos sa fie adevarat sau sa fie vesnic, dar a fost cu siguranta.

marți, martie 18

Luni de Fiere... de Pascal Bruckner

Chiar şi o cutie pe roţi poate deveni anticamera paradisului atunci când crezi în hazard. Preferinţa mea se va Îndrepta întotdeauna spre fiinţa întâlnită Întâmplător şi nu spre cea pe care mi-o prezintă prietenii: căci soarta care a favorizat conjuncţia noastră va continua în chip misterios, Îmi Închipui, să o fecundeze. Iar neprevăzutul rămâne singura putere în stare să dea căldură vieţii.


Fu una din cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. Ştiui Îndată că această fată va conta mai mult decât o simplă aventură. Era atât de plină de farmec, de copilărie, de spirit încât te Întrebai, potrivit formulei consacrate, cum de-ai putut să iubeşti pe cineva Înaintea ei. Toate cele anterioare păreau nişte schiţe ale acesteia care va fi apoteoza lor.


Despărţirea este o anticipare a rupturii pentru că ne obişnuieşte cu ideea că poţi trăi fără celălalt.


De fiinţa care ne este cea mai dragă ne temem cel mai mult. Iar gelozia este doar o formă a imaginaţiei terorizate care transformă în certitudine cea mai mică bănuială. Toate aceste răni mă învăţau ce e sentimentul, ştiinţă de care m-aş fi lipsit foarte bine. De-ar putea amanţii, odată sfârşită legătura lor; să-şi mărturisească cât de mult au suferit unul din cauza celuilalt din incertitudinea în care i-a ţinut pasiunea lor comună, insomniile, minutele dureroase petrecute întrebându-se asupra enigmei celuilalt! Dar vai, atunci când o fac, mărturisirea nu mai are putere, nu se mai iubesc, prea mulţumiţi că s-au descotorosit de o afecţiune care-i hărţuia.

A iubi înseamnă să-i dau celuilalt, cu propriul meu consimţământ, o putere infinită asupra mea. Cum de putusem contribui la propria mea servitute?


Dragostea înseamnă evident două solitudini care se împerechează ca să creeze o neînţelegere. Există însă neînţelegere mai seducătoare? Iar adevărata înţelepciune nu rezidă oare într-o capacitate neîncetată de a te îndrăgosti din nou? Inceputul unei legături Îşi imprimă stilul asupra a tot ceea ce va urma: clipă magică asupra căreia vorbele amanţilor vor reveni neostoit pentru a povesti până la tocire dulceaţa primelor zile. De fapt, primul contact se află de partea speranţei, el repune pe linia de plutire visul nebunesc al unei iubiri autentice, definitive. Iată de ce există întâlniri prea frumoase care ucid sentimentul, întâlniri banale care emit o judecată prematură asupra josniciei relaţiilor, altele în sfârşit purtătoare de exigenţe cărora amanţii nu li se pot sustrage fără să decadă.


Ar fi trebuit să ne oprim aici: amanţii ar trebui să se despartă în cel mai puternic moment al pasiunii lor, să se părăsească din exces de armonie precum alţii se sinucid din exces de fericire. Ne credeam în dimineaţa lumii dar trebuia să fii surd ca să nu auzi zgomotul valurilor sparte care arăta căderea nopţii.


Iată de ce amanţii sunt atât de trişti: ştiu că n-au alt duşman decât pe ei înşişi, că sunt în acelaşi timp izvorul şi secătuirea unirii lor. Pe cine să acuzi, vai, dacă nu "pe noi doi" şi ce amărăciune e mai mare decât să-I ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi împreună?

duminică, martie 2

perspective ...de pitici


mai incearca cineva sa faca diferenta intre vis si realitate?
mai stie cineva ce-i aia sa privesti unul si acelasi lucru din perspective diferite?
mai poate cineva sa delimiteze binele de rau? sa le defineasca in vreun fel?
are careva tupeul sa zica ca ceva e normal si altceva e anormal?


hm...

sa va povestesc:

am plecat in cea mai verde tara...cea mai verde pentru mine, pentru altii poate ca este galbena, sau rosie, sau nu este deloc. in fine, olanda. am plecat deci cu vise multe, cu realitati, cu perspective, cu piticii mei cu tot, si cu o buna prietena si cu iubitul meu. o combinatie complexa, completa.

prima perspectiva:
eu - cu el, prima data impreuna in afara tarii, prima data impreuna mai mult de 24 de ore, prima data plimbandu-ne pe jos mai mult decat de la masina in casa si din masina in club, o prima "chestie" de "momente care raman" care se contura intre noi. vise, frumos, perspective dulci.

a doua perspectiva
eu - cu prietena mea. a doua oara calatorind impreuna. conform asteptarilor si precedentului, perspectiva parea la fel de imbucuratoare. mergem sa ne simtem bine, ca doar asa e la romani, ne simtem bine, de la presedinte in jos pana la ultimul om.

a treia..
eu - eu: eu vreau sa ma simt bine, cu el, cu ea, cu mine acolo. odihna multa, dulci plimbari, nopti fierbinti, chestii noi, un pic de incarcare/descarcare, detasare/implicare.

combinatii pe aceleasi teme:
1. el: de ce nu avem si noi un pic de intimitate? de ce ne plimbam prin magazine in loc sa vizitam oras, sa ne relaxam?
2. ea: dar el nu stie ca tu de fapt cu mine ai venit aici? ca data trecuta tot shopping am facut si ne-a fost bine?
3. eu: dar voi nu stiti ca io si pentru mine am venit aici? adica... facem ca tine, facem ca el... dar io... unde sunt? de ce? nu exista "noi" si in trei?

hm. si fara sa mai lungesc. am plecat, acasa. la casa mea verde, care mi se pare mai fascinanta ca oricate tari la un loc, oricat de verzi ar fi. cu el, ca oricum pleca. fara ea, ca oricum ar fi ramas. n-ar mai fi mers cu el. deci nici cu mine.
1+1=2
2+1=3
dar si 1+1+1= tot 3
si ultima varianta nu mai era posibila. nici nu cred ca fusese vreodata. si dupa cum se vede, 1 este prezent in toate variantele, adica EU, indiferent de rezultat si de combinatii. eu una, am plecat. nu cu el, nu fara ea, pur si simplu EU, am plecat acasa. ca asa ma simt eu bine.

perspective:
ea: a plecat din cauza lui, care ne-a stricat vacanta si tot. si m-a lasat singura aici, de unde trebuia sa fim impreuna ca doar asa am venit. de unde eu i-am facilitat aceasta calatorie si uite ce mi se face.
1+1=2 (eu cu ea ramasa acolo)
1+1+1=0 (posibil.)

el: a plecat din cauza mea ca am ridicat niste probleme. sau a plecat pentru mine sa-mi demontreze cat de aproape suntem de fapt. sau a plecat pur si simplu.
1+1+1=2+1=?
1+1=1

eu: am fugit de vreme. e furtuna la amsterdam acum. am plecat pentru ca ma pot intoarce oricand. nebunia nu era sa raman, ci sa plec. si eu sunt dependenta de nebunie. poate ca i-am facut un bine ca am lasat-o singura acolo. ceva imprevizibil satisface si distreaza mai ceva ca orice previzibilitate. am plecat cu el, poate as fi plecat oricum doar de dragul nebuniei... am plecat din cauza amandorura, pentru ca amandoi ma vroiau, in felul lor. ei bine, na, ca m-am dus acasa.
1+2=1
2+1=1
adica EU.

gata aberatia. gata piticul nebun.

perspective? din fiecare unghi al acestui triunghi dreptunghiular rotund, normalitatea este alta, sau altfel, in functie de coltul de unde privesti: ea e prietena mea, nu tu, tu esti prietenul meu dar si ea, ea este prietena ta dar si a mea...
nu militez pentru interzicerea excursiilor in 3 unde 1 e iubitul lui 1, si 1 este prietena lui 1... nu! mergeti in excursii dar desenati inainte forma geometrica in spatiu si hasurati partea din care priviti fiecare.

normalitate? normal era sa fie cum am stabilit? cu ea sau cu el? normal era sa plec? normal era sa raman? normal era sa plecam cu totii? e normal ce-mi face mie bine, pe moment sau nu. e normal sa fii un pic egoist in fiecare forma geometrica a vietii. si fiecare a avut momentul lui de egoism, intrerupt de momentul celuilalt...

e bine sau e rau? e bine ca am ajuns eu acasa. e bine ca a ramas ea acolo si n-a irosit totusi excursia si perspectiva initiala pana la final. e bine ca sunt cu el. e rau ca nu suntem acolo? e rau ca mi-am lasat prietena singura? e rau ca am facut ceva ce-mi face mie bine?

pot continua analiza ilogica si totusi matematica pana la infinit. cred ca infinitul este ilogic si nedefinibil in matematica si totusi nu inteleg de ce aceasta stiinta se incapataneaza sa-l foloseasca.
ideea e ca nu exista definitii, nu exista bine si rau, corect si incorect, normal sau anormal. nu in viata de zi cu zi, nu in suflete, nu in actiuni umane. fiecare din noi este in sine definitia tuturor acestor concepte indefinibile. avem legi, avem hartii care limiteaza libertatea pana acolo unde incepe libertatea altora si tot asa, avem religii si politici, care sa ne zica ce si cum stau lucrurile bune si rele. dar cand ajungi acasa, si te uiti in oglinda nu deschizi codul civil sa vezi daca e bine ca ai plecat acasa sau daca e rau sa fi ramas intr-un loc. biblia iti spune ca ce faci aproapelui tau ii faci lui dumnezeu, dar la fel de bine iti zice ca nu poti fii dumnezeu. si chiar nu poti.

sunt fericita. indiferent daca au ramas 3, 2, 1, sau 0. pot sa fac oricand ce n-am facut. pot repeta oricand orice. pot privi oricand din oricare unghi.


intotdeauna mi-a placut geometria in spatiu. cine nu e in stare, sa se limiteze la desene plane, plate. si acolo e destula libertate.

joi, februarie 21

piticei da!


e ora 1 noaptea... si eu scriu. si incerc sa nu fiu foarte personala si din "persoana" mea sa scot pitici universal valabili si sa incerc sa nu ma mai asimilez eu lumii, sau sa nu asimilez lumea mie, ci doar sa constat, sa vad daca pot sustine lumea sau ma pot sustine pe mine, asa, pur si simplu, separat.

dar na! ca nu ma pot abtine... ca azi mi-am luat pitici. de plastic. sapte la numar. mici si colorati. 9 lei setul. cu alba ca zapada cu tot. am aruncat-o la cos. asta e! nu pe ea o doream. mi-am luat jucarii si mi-am impartit piticii prin casa, pe birou, peste tot, am ochi care ma privesc, si cred si acum, la 22 de ani, ca noptile toate privirile astea devin vii si ma vegheaza la propriu in vise si-n tot. ca pun la cale pentru mine povesti si realitati. da! lucrurilor daca tu le oferi suflet, devin suflet ele insele. si te imbogatesc la randul lor. cred asta. ca si cu oamenii din viata ta, la fel cu toate.

de ce pitic? uite asa! ca uneori ma simt atat de mica in comparatie cu imensitatea imensitatii de imensitate in care traim cu totii, ca "tot" pare atat de mare si de mult, si chiar este, eu sunt pitic si fiecare din noi este pitic in felul lui. pentru ca nu putem fi altfel. chiar si cand privesti de sus, de la nivele diverse... profesionale, financiare, satisfactii de orice fel, cand esti undeva sus cu ceva, cu cineva, intotdeauna exista un sus mai sus decat esti tu, si un jos mai jos decat poti tu ajunge. si atunci suntem pitici, indiferent daca oglinda in care privim e pusa la picioare sau in tavan...

pitic? da! pentru ca mic fiind poti totusi sa patrunzi, daca vrei! in colturi mici si din nimicnicii si micimi sa construiesti un fel de Ceva, un fel de Mare, care sa-ti demontreze ca odata nu era decat ceva mai Mic, mai Putin.

hm... Alice in tara minunilor... cand era mica cate a facut si cate n-a mai putut face.... cand a baut licoarea magica si s-a facut mare.... le-a facut pe celelalte...si unele deloc...

eu sunt pitic. uneori un pitic mare. alteori un pitic mic. dar sunt pitic. si alba ca zapada sigur n-a trait fericita pana la adanci batraneti!

miercuri, februarie 20

nu-mi place!


nu-mi place sa scriu cu litere mari la inceputul propozitiei si sa folosesc cratime.

nu-mi place sa nu am timp de nimic si sa constat ca din cate fac totusi mai am destule nefacute care asteapta.

nu-mi place sa-mi sune telefonul dupa 10 seara sau cand stau la masa.

nu-mi place sa imi caut numai eu prietenii ori pentru a le da, ori pentru a le cere, orice, numai eu.

nu-mi plac muzica house si nici filmele cu impuscaturi.

nu-mi place sa-si ude mama florile comentand.

nu-mi place ca o camera n-are de fapt 5 pereti.

nu-mi place ca majoritatea cazilor sunt dreptunghiulare si dusurile fara presiune.

nu-mi plac iarna si ploaia rece in Bucuresti.

nu-mi plac profele blonde doar pentru ca sunt blonde.

nu-mi plac barbatii pachetel si nici aia care se cred asa desi nu sunt.

nu-mi plac oamenii care se dau rotunzi si sunt de fapt patrati.

nu-mi place violenta de nici un fel, verbala si fizica.

nu-mi place sa lucrez de la 9 la 5.

nu-mi place ca n-am covor verde.

nu-mi place ca oamenii la care tin mult sa fie departe.

nu-mi plac hainele de catifea si nici pantofii cu varf ascutit.

nu-mi plac nedreptatile si replicile/actiunile ilogice.

nu-mi plac fetele care poarta roz.

nu-mi plac barbatii care poarta roz.

nu-mi place minciuna.

nu-mi plac barbatii cu mustata si cercel.

nu-mi plac insomniile.

nu-mi place sa invat ce mi se cere.

nu-mi place sa am imprumuturi, datorii.

nu-mi place la mare cand vine primarul sa ceara bani pe campare.

nu-mi place ca din valuri nu rasare decat luna.

nu-mi place combinatia rosu-maro.

nu-mi place parchetul care scartaie.

nu-mi plac usile trantite si zgomotul tocurilor.

nu-mi place sa astept mult.

nu-mi place sa fac lucruri la comanda sau deadline.

nu-mi place ca cresc.

nu-mi place sa pice netul sau curentul.

nu-mi place varza calita.

nu-mi place ca fumez.

nu-mi plac sefii mai incompetenti ca angajatii.

nu-mi plac promisiunile netinute.

nu-mi place ca nu se uita nimeni pe blogul meu.

nu-mi place ca ziua are numaii 24 de ore.

nu-mi place sa nu-mi placa atatea.

duminică, februarie 10

mar adentro

Cand nu ai scapare si depinzi intotdeauna de altii, incepi sa plangi razand...

Incepi sa traiesti dependenta de ceilalti ca pe o stare de fapt, transformand-o in rutina si dandu-i viata. Oferindu-i ei viata ta cu totul. Si atunci totul se transforma, totul e pe dos: in loc sa fii tu cel care conduce, cel care creaza, te lasi modelat de context, te confunzi cu el... si e ciudat cum uneori te uiti ca intr-o oglinda si in loc sa vezi acelasi lucru cu ceea ce cunosti si stii ca se va oglindi intocmai in fata ta, descoperi exact opusul.... M-am uitat de multe ori asa spre Mine sau spre ceilalti, dandu-mi seama ca nu sunt cea care cred eu ca sunt, ca ma vad dar nu ma recunosc, ca lucrurile sunt total invers decat as vrea eu sa le vad, sa fie... si da! incepi sa razi plangand, sau sa plangi razand...

E trist. O persoana tare draga mie, asta ca sa nu vorbesc despre mine ca-i mai dificil, rade plangand, de fiecare data cand se apara de ea insasi, de ceilalti, de a privi in oglinda sau pe geam... eu ii spun bravare. Uneori forta, puterea de a zambi dincolo de orice negru interior. Altii ii zic autoaparare... altii ipocrizie, sau introvertire...

Si plansul razand? E emotia fericirii manifestata chiar si in lacrimi? Desi lacrimile sunt asimilate deseori tristetii, nu bucuriei... sau este acelasi lucru cu ce am scris mai sus? Estompare a unei stari secrete, intime...

Este mai bine sa razi de tristete si sa plangi de fericire?

joi, februarie 7

momente de momente...



"sunt momente in viata care raman".... mi-a zis candva cineva si uite ca a ramas...macar replica.

da. sunt. sunt momente in care iti canta la chitara pe plaja, sunt momente de vorbe aiurea la un pahar de vin, sunt clipe la lumanare care ating adanc, sunt minute de euforie dulce pe care le vrei eterne desi stii ca sunt doar momente.... sunt valuri care aduc franturi de fericire. sunt zile de dor in care te simti privilegiat ca ai la cine sa te gandesti. sunt vorbe aruncate care pateaza frumos, sunt gesturi firesti care ti se par fantastice, sunt momente care raman, dincolo de persoanele alaturi de care le traiesti.

sunt momente pe care daca poti sa le decupezi din context, raman unice, vise, clipe pe care n-ai cum sa le regreti desi poate ai vrea, pe care nu vrei sa le uiti desi ai putea, pe care le negi uneori desi e imposibil, pe care le doresti repetate sau le pui deoparte la categoria "unicat".

sunt momente in viata care raman, intradevar...

multumesc. si mai vreau.

nuduri!


nud..... asta suntem. mai ales cand privesti spre tine dincolo de toti si toate.... si te vezi asa cum esti, curat, murdar, tu... si atat. nud: o insemna puritate. o mai exista asta pe lume? ceva nepatat? sau petele devin fond in ziua de azi si deci privim fondul ca pe ceva pur, cand de fapt e o pata ale carei margini nu se mai vad, nu le cuprindem....?

viata ca un vis sau visul ca o viata

Oamenii ramin impreuna doar atit timp cit au vise comune. Oamenii se despart cind viseaza vise diferite. Cind au o anume idee despre fericire si acea idee este in mintea unuia, asa cum este si in mintea celuilalt, oamenii se... intilnesc si traiesc ceea ce ei numesc dragoste sau fericire.

Intr-un oras cu milioane de locuitori, ceva fantastic, magic si extraordinar face ca oamenii necunoscuti, care viseaza acelasi vis, sa se intilneasca... din "intimplare" (zicem noi). Misterioasa intimplare de a ne intilni in vise comune, in aceeasi dorinta de fericire, ori in aceeasi lipsa de speranta si suferinta, nu este chiar intimplare. Oglinda mintii ni se prezinta intotdeauna in exterior, sub forma intilnirilor, a intimplarilor, a incintarilor, ori a durerilor pe care le traim in relatiile cu cei din jur.

Ne despartim unii de altii pentru ca ni se schimba dorintele. Ne despartim de cei care ne-au fost dragi pentru ca nu-i mai apreciem si pentru ca - poate - nici ei nu ne mai apreciaza. Pentru ca fiecare viseaza un vis, dar diferit de al celuilalt. Daca nu mai putem visa la fel, visul insusi ne desparte, pentru a ne duce in contextul si in preajma fiintelor care raspund... visului nostru.

Indiferent daca avem cosmaruri, vise pline de cosinzene, vise despre lupta si despre suferinta ori visul despre frumusetea dragostei, ne vom desparti de aceia ce nu pot visa ca noi. Universul intreg conspira la implinirea visului nostru, caci el este creat pe principiul "daruirii". Orice ni se intimpla in viata, in intimplare se ascunde chipul visului nostru interior. Fata fericirii pe care o traim este fata fericirii pe care o visam. Nu fiintele ne ofera bucurii, nu ele ne paveaza viata cu pietrele care duc spre Iad, cit felul in care visam. Cei din jur raspund visului nostru. Cind nu putem aprecia un om, el se va indeparta si va pleca... spre fiintele care-l apreciaza, daca viseaza ca poate fi apreciat. Si, pe masura ce el se indeparteaza de noi, mintea este tentata sa-l inconjoare cu mai multa dezapreciere, caci prin aceasta noi visam sa-l pierdem. Noi ii visam plecarea. Iar atunci cind el se decide sa plece, ne suparam pe el tocmai pentru ca a raspuns visului nostru. Il vedem vinovat de despartire. Ne proiectam in starea de victime pentru ca ne este frica sa recunoastem ca ne aflam in fata visului nostru implinit.

Si, fie ca visam inexistenta fericirii, suferinta sau nereusita, vom intilni intotdeauna oamenii care viseaza acelasi vis. De aceea vom lucra cu oamenii care ne seamana si in minte si vom fi aproape de oamenii care viseaza asemenea noua. Visurile comune, fie ele urite ori pline de savoare, fascinante si pline de surprize minunate, ne vor aduce impreuna intr-o zi. Ne vor crea o intilnire... "intimplatoare". Ne vor determina sa ne recunoastem imediat si sa ne indragim ori sa ne respingem. Sa ne fim prieteni ori dusmani. Sa ne bucuram de fericire impreuna ori sa suferim impreuna. Iata de ce avem nevoie sa le dam atentie viselor noastre, mai mult decit fiintelor pe care le intilnim. Caci acestea nu sint vinovate mai mult decit sintem noi responsabili de felul in care am visat. Caci, precum ne va fi visul, asa ne va fi realitatea.