joi, martie 31

nopti albe

nopti albe ulceroase, si la propriu si la figurat. ma ustura pana aproape de mortal pe dinauntru si simt gust de foc. o fi si de la focul ala de la inima... nu stiu. noptile mele sunt ca zilele, cumparaturi, mancat, spalat, activitati creative si obsesiv-distructive, muzici care ma inunda de amintiri, lucrat, citit si altele, ce fac oamenii in general.

spre dimineata adorm si pe la 3 imi beau cafeaua. apuc sa fac un drum pe lumina zilei pana se inchide la toate, sa platesc o intretinere sau sa ridic ceva de la posta. cand incepe sa se intunece intru in priza. ma simt varcolac. lumea doarme si eu ard. ard...

mai sunt personaje care ma intreaba ce fac... n-as putea sa zic exact ce fac, cum fac si de ce. daca sunt bine sau rau. sunt si atat. ma cam invart in cerc si ametesc. fac o mie de lucruri ca sa nu fac Acel Ceva. ma refugiez in discutii ca sa nu apas pe un buton magic la capatul caruia e Cineva-ul care conteaza.  incerc sa-mi parcurg traiectoria aia in care cica ar trebui sa ma construiesc pentru un viitor profesional, ca sa uit de altele. invat. mereu invat. din toate.

cred ca de fapt mi-e frica. mi-e teama de mine si de un raspuns. de ce ar putea sa se intample. da...

te...

imi vine sa-ti dau un mail kilometric... poate o sa ti-l dau...

"si de ce puii mei te abtii?"

am sa fac altceva...

luni, martie 28

aventura

e o adevarata aventura sa iesi pana la tigari... dupa 2 zile de zacut in casa in starea in care sunt eu.

o casa unde zac pe masa coji de la portocala mancata acum cateva zeci de ore, niste cani cu zat uscat... un pat in care nu mai am loc de haine si ursuleti mototoliti, un birou plin de scrum. pe una din usi atarna o jacheta de care m-am speriat in drumul spre... bucatarie, crezand ca e altceva... amenintator. in bucatarie constat ca laptele s-a stricat, lasat pe bufet, vasele sunt nespalate de nu mai tin minte cand. insa reusesc sa-mi fac loc pana la o scrumiera, si o ciocolata cu rom.  sunt ambalaje peste tot si o harababura in care nu ma mai simt bine. cu toate astea, n-am putere sa misc nimic. parca privesc un camp de lupta dupa razboi.

am reusit insa sa scutur scrumiera de cateva ori in ultimele zile si sa beau multa apa, pe langa cafea. tot e ceva nu? si azi... in boemia mea (frumos spus, plastic) m-am asezat in mijlocul haosului meu si am desenat. ceva trist si cu mult negru. mi-am balacit buricele degetelor in carbune si-am mai patat o bluza. imi alunecau mainile pe foaia din fata mea, si priveam peste sevalet pe fereastra... ca atunci cand fara sa stiu si sa stii dadeam perdeaua la o parte si tu veneai pe straduta.... nu vrea nimeni sa vada ce desen a iesit din hasurile mele compulsive...

m-am hotarat totusi sa ies sa-mi iau tigari... am simtit un frig in mine de mi-au crapat ochii in lacrimi (nu-i totusi atat de ger afara, nu?) si m-am ferit de ceva imaginar. am intors capul si nu, nu era nimeni... in drumul spre nonstopul care inchide la 24.00 am simtit miros de betisoare parfumate (desi treceam pe langa saormerie). cersetorul din colt m-a salutat ca pe un vechi prieten... la intoarcere o tiganca cu un copil in brate isi certa sotul din usa unui local cu jocuri de noroc. la magazinul de turcisme kitchoase au adus blugi simpli evazati... ceva nu e in regula oricum. nu doar eu. ma suna o prietena sa ne vedem, n-am bani de bilet, vine sa ma ia. am rezolvat-o si pe-asta. cumva nu-ti trebuie multe ca sa traiesti si sa te deplasezi... 

incep sa mi se para toate ciudate. sunt zombi-sisi-emo girl again. ca doar imi era dor de asta... romul din ciocolata mea ma duce cu gandul departe. astept...

duminică, martie 27

papagalii din viata mea

I.
aveam 17 ani, el - O. 31. mergeam cu un tramvai scartaitor spre nicaieri pe o canicula de nedescris. ma simteam in zona crepusculara si imi veneau in minte pasaje din ”la tiganci”. aveam impresia ca tramvaiul ala ma va duce cine stie unde, cu soarta cu tot, undeva bine. la o statie s-a urcat un mosulet. ca din povesti, frumos, cu o moaca de intelept cald, cu o cutiuta de biletele si un papagal verde. pesemne ca-si terminase ratacirile, pentru ca nu cerea nimic nimanui, era obosit. el m-a intrebat daca vreau biletel. i-am spus amuzata ca da. pana i-a platit omului ceva simbolic, m-am gandit ca ce va trage papagalul, aia sa se intample si ca astept de undeva de dincolo un semn in bucatica aia de hartie. si... scria ca dragostea vietii mele este V, ca voi trece prin hauri tulburi in viitorul apropiat, dar va fi bine. viitorul relatiei cu acel El din tramvai era intradevar incert. am trait ulterior haul tulburator si apoi a fost bine. nu cunosteam nici un V. dupa...niste ani (nu multi) l-am cunoscut si pe V.... culmea, nu? sau doar coincidenta? (ah cat imi plac!)

II.
eram cu V la o cafea in aer liber. in complezente triste a doi oameni care isi revendica amintiri si simtiri interzise. eram... pe la finalul unei treceri de pietoni pe care se pusese demult rosu. dar persistam in priviri cu flacari si zambete cu subinteles. mosul din poveste a aparut cu papagalul verde. V. stia ca-mi gasisem Veul din predestinarea de acum niste ani. dar nu mai eram siguri nici unul dintre noi daca exista dragoste pe pamant, la modul ideal, pentru ca lumea nostra se prabusea iremediabil. i-am spus ca vreau sa-mi zica papagalul verde de data asta ce mai urmeaza... si scria asa: alta prapastie ma astepta, de neuitat. din care voi iesi cu greu. nu scria cine pe cine mai iubeste, ci doar ca... M. ma va iubi mereu. M. era si va ramane primul amor adolescentin. stiu ca raman acolo undeva in inima lui, ca toate iubirile copilariei. first love, never forget - ce cliseu, dar adevarat. am ramas uimita de... coincidenta numelui. din toate numele care incep cu M. care era probabilitatea sa scrie pe biletul acela tocmai M..., un nume rar in Romania? si de faptul ca nu se confirma sau infirma dragostea celor doi cititori prezenti. prapastia de neuitat am trait-o... si inca nu stiu daca am iesit total din ea.

III.
eram azi la o cafea in cismigiu. cu prieteni vechi si dragi. venise vorba de V. si... mosul din poveste apare in cafenea cu papagalul verde in cutiuta de lozuri ale sortii. m-am socat in conexiunile mele, si am cerut un biletel. fara sperante, cu amuzament. scria ca... ma joc intre personaje, si ele nu stiu ca inima mea apartine numai unui El de care de ceva vreme m-am separat. voi reusi insa sa raman cu el si viata mea va fi frumoasa, de voi cugeta bine. pe el il cheama V... in secunda doi mi-au inghetat gandurile si mi s-a dizolvat ratiunea. coincidente? pana cand, pana unde, de ce??

sunt praf. refuz sa mai gandesc. sa mai simt. sa mai asist la conexiuni, coincidente sau ce-or fi ele...

forget it

so... hai sa uit pentru cateva clipe, ore, zile... de toate parcursurile pozitive, de ratiuni si procese, de yoga si altele. hai sa devin un pic ce-am fost, ca mi-e tare dor de mine, aia depresiva, aia care plange din orice, care complica gandurile si realitatea si se afunda in absurd. absurdul unui trecut pe care nu vreau sa-l las sa treaca. am o inclinatie aparte spre a ma taia incet, franjuri, pe dinauntru... cat masochism, cata placere ascunsa, subtila, in a ma vedea asa un pic demna de mila. unii (mai ales colegii de zodie) stiu de ce si cum ;)

e de consumat starea asta. nu se poate s-o las sa treaca asa pe langa mine, mai ales ca... in si prin ea, se nasc creatii si revelatii marete. cu folos.

am reusit deci sa plang. a devenit un miracol plansul in sine, si uite ce aiurea ma bucur cand reusesc sa storc lacrimi... si a fost sfasaietor. ametitoare senzatia de dupa plans. implinitor plansul in sine. coplesitor... ma scald zilele astea in cateva alcooluri, am vise turbate cu sange si oameni, ma trezesc obosita de viata si orice ating se dizolva. carbunele imi tremura in mana si reuseste sa oglindeasca in hasura haul in care ma arunc. e totusi liniste in jurul meu si numai in vis aud cateva strigate sparte... do not disturb, please!

sâmbătă, martie 26

inimi

imi sare din piept, o ia la sanatoasa pana prin sectorul 6 al capitalei, saruta un parbriz aburind si eventual scrie cateva randuri pe un servetel, pe care il lasa in geam... si un smiley face, semnat ”Pitic”. imi bate inima de minute bune, si nici dupa tutun, apa, cafea, recitiri obsesive ale mesajului-minune, dupa nimic... nu-mi trece, nu se opreste. imi zvacneste in piept. din piept in creier si inapoi in vene. imi rascoleste amintiri si sentimente, doruri si dorinte. era doar un mesaj semnat cu litera aia... de la el... si uite cata efervescenta a produs in mine. dupa atata timp...

nu e bine ca nu pot plange. nu e bine cand nu pot face ce simt... din orice motiv. nu e bine... sa ma constrang sau sa fiu constransa de daturi de orice fel. e dureros.

momente de slabiciune? sau doar recunoasteri sporadice a ceea ce zace in mine? nu pot sa te numesc slabiciune. slabiciune mi-e cand simt nevoia de dulce, sau cand vreau la mare. cand ma invart in mofturi si nu ma pot controla. dar tu... si eu... si tot ce-a fost, nu poate fi bagat la categoria asta. ma duc cu ele asa cum pot. uneori mi-e usor, alteori devine greu, dupa drum lung, si cele mai usoare bagaje devin insuportabile si nasc broboane pe frunti... si timpul trece, si ceea ce ramane in mine iese la suprafata uneori... nu ca o slabiciune, ci ca o confirmare a faptului ca ai ramas. aici. 

dar... (ca de fiecare data cand vine vorba de Dor e si un Dar pe langa el) drumurile noastre cine stie cand si cum se vor mai intersecta. pentru ca da, eu am un drum, tu il ai pe-al tau. sunt multumita cu drumul meu, merge spre inainte, chiar si asa, fara tine... dar directia mea nu sterge, nu neaga si nu pune punct la ce a fost, si la ce continui sa simt.

later edit: bye bye Piti, bye bye. catelusul meu se gudura intr-o gradina la ora asta.

joi, martie 24

o fata de milioane

sunt o fata de milioane. de lei. vechi. adica intr-o luna jumate a trebuit sa dau asa: 700 lei pentru inscriere la licenta, 100 lei pentru ridicare adeverinta absolvire, vor mai trebui 300 lei pentru ridicarea diplomei, in conditiile in care am platit taxe de studiu de ordinul zecilor de milioane in cei 4 ani de Drept. astia chiar sunt nebuni! si cand m-am vazut cu o bucatica (nici macar A4) de carton albastru in mana... am avut un sentiment straniu de ”inca o hartie la CV”... nu ma incanta, asa cum speram.

mi s-a asezat o buburuza pe picior azi. poate ma marit. sau poate se petrece ceva :p  ar fi cazul...

marți, martie 22

amanunte

lumea se cam indeparteaza de plaiurile mioritice... sau am inceput eu sa-i observ numai pe aia cu dor de duca... ma gandeam cate amintiri si contexte s-ar clatina daca eu as disparea in alt oras, alta tara. n-as simti nici o urma de regret, nostalgie, n-as privi peste umar si m-as duce ca gandul si ca vantul pe un norisor necunoscut. si nu m-as simti departe de nimeni. dar stiu ca oameni mai putin puternici si cu orizonturi mai inguste ca ale mele ar suspina cu batistute albe la plecarea mea. nu ma impresioneaza asta... doar ma gandeam asa, ca studiu de caz... mi-ar placea sa fiu in pielea lor sa stiu si sa vad cat si cum contez eu pentru altii.

in foarte scurt timp ma voi desparti de Piti, catelusul meu blond de care ma bucur de mai bine de un an incoace. mi-a prins tare bine sa am un pet, insa cred ca i-ar fi mai bine in alta parte...

ma incearca un sentiment de neputinta destul de bizar, si... incerc sa iau ca atare barierele puse de altii, venite pur si simplu, sau ale mele. sa nu ma dau cu capul de pereti si sa disper. ma simt ca o pluta pe apa, trista, linistita, resemnata si zgribulita. ma joc printre degete cu astenia de primavara (macar de ar veni odata caldura!). vreau multe, fac putine, gandesc in zig-zag si simt totul. 

luni, martie 21

Bienvenue!


s-au terminat cele 5 zile la Paris.

mi se cladeste ca din lut ideea ca ar trebui sa plec din Romanica noastra... simt asa cum incolteste in mine un dor de duca, un entuziasm fantastic sa descopar, sa ma adaptez la altele, sa ma desprind de tot ce-mi este familiar si sa ma duc in toate locurile. ma simt bine cu mine oriunde, de ce as sta pe loc?

mi-as fi dorit sa fie mai mult, dar atat cat a fost mi-e revelator, atat la interior, cat si la exterior. sunt fericita si incerc sa-mi prelungesc cat pot bula de aer parizian cu care m-am intors.

mi-a fost dor nebun de... o anume Ea, si un anume El (personaj transmistic, dar cat se poate de real). ma vedeam acolo, intr-un fairytale platonic alaturi de cateva personaje din viata mea si am savurat la maxim visul, intr-o ceasca de ”cafe allonge”... e un oras inepuizabil, unde in functie de stare iti poti gasi locul si rostul. ma voi intoarce in Paris cu maxim entuziasm de fiecare data.

marți, martie 15

Paris je t'aime

atatea planuri mi-am facut cu Parisul de cand eram mica... si mi le-a aranjat Universul, ca am ajuns acolo, in cu totul alte contexte decat cele visate. dar frumoase. mi-am cladit vise din realitate si am adaugat amintiri de neuitat la cufarul fermecat.

prima data mergeam acolo cu sora mea pentru o cercetare. nu cu el, pe care il lasam in urma, cu o drama proaspata si adanc infipta in trup si suflet. imi revedeam la Paris iubitul din copilarie, si culmea... candva speram sa vad orasul acela alaturi de el. ne-am plimbat agale printre amintiri si am baut cafea langa Notre Dame. eram acolo cu el, dar nu mai eram copiii indragostiti care visau la plimbari romantice sub clar de luna. A fost totusi un moment aparte.

Parisul insa il asimilam atunci cu invierea mea din morti. cu linistea de dupa furtuna. cu inceputul unui parcurs profesional-academic de mare efect pentru mine. era parisul meu. nu al unui Noi preconceput.

am revenit cu gandul ca poate data viitoare voi parcurge orasul asta magic cu el-cel prezent. ne vom lua dramele la pachet si le vom imprastia acolo. numai noi doi. departe de lumea de aici. de tot ce-a fost si ce mai putea fi. era si asta un vis prea maret insa pentru realitatea in care ne scaldam.

maine voi pasi a doua oara pe pamant francez. cu Mica mea. si se confirma ca Parisul e al meu. eu cea care sunt reala, actuala, dincolo de fantasme. ma bucura nespus calatoria asta si sunt convinsa ca mai adaug o fila de poveste la cufarul meu. ma duc sa-mi iau (din nou) o cruce de la Sacre Coeur... un simbol atat de dorit data trecuta, cu care m-am intors si... a disparut undeva pe peretele biroului lui. n-am regretat nici o clipa ca am daruit asa ceva, insa am dat o bucatica din mine si acum am ocazia sa o pun la loc. sa cos o rana. si o voi face.

Ma duc de mana cu Mica cea dulce si arpoape de sufletul meu. cu mainile in buzunar si un rucsacel de oras, plecam ca studentele de parca iesim pana la colt. o singura perie, un singur deo si cateva toale ca nu putem depasi niste limite la bagajul de mana si... Parisul se intinde la picioarele noastre!

Multumesc Mica pentru bucatica de nor colorat pe care vom zbura maine. te iubeste piticescu :)

luni, martie 14

wild west

wild west-ul tarii nu e deloc wild. am gasit acolo casute colorate, cladiri renovate, ingrijite cu gust, oameni care nu vor sa iasa in evidenta prin kitch. adica chiar daca reusesti sa separi vizibil pitipoancele de fetele cu.minti, cele dintai nu polueaza fonic sau vizual atat de ostentativ cum se intampla in bucuresti. si nici unii, nici ceilalti nu arunca chistoace pe jos.

am pozat porumbei si am zacut la cafele si cola cu orele. ore scaldate in soare si in taclale despre amoruri si vieti. o prietenie dulce desfasurata in pasi agale la plimbare si parcursa in fumuri de tigari prea tari pentru inimile noastre.

mi-e minunat, cum am mai spus, sa am la cine sa ma duc. sa am de ce sa ma intorc. sa-mi fie dor de casa si in acelasi timp sa-mi doresc sa nu mai plec, sa prelungesc momentul revenirii.

mi-am clatit ochii si mintea in peisaje straine. mi se pare ca aripile de porumbel de aud mai clar si mai sacadat acolo. cred ca si cei care vin in bucuresti descopera cum cad frunzele prin parcuri sau clipocitul apei de sub ratele din cismigiu. intotdeauna e mai bine si mai altfel in alta parte.... e un dat. e misterul necunoscutului, e placerea noului.

vineri, martie 11

bye bye

plec. in cateva ore am tren. si cum nu ma ingrozesc orele multe de drum, abia astept impresia aia de calatorie, de a lasa in urma ceva, pentru a intampina altele. e demential. deja mi-e dor de ce las aici, de parca plec si nu mai vin, de parca lumea nu ramane asa cum o las si pierd ceva in timpul asta. mi-e dor de personaje si stari, de tabieturi si simtiri. si-mi place sa-mi fie dor...

uneori e bine sa pleci, pana si numai pana la colt, ca sa ti se faca dor de tine, cel de adineaori. ca sa apreciezi si sa masori lucrurile din alte zari. e un exercitiu minunat.

o prietena ma anunta ca pleaca din tara. si culmea, nu ma mai trec fiori, nu pentru ca refuz sa ma mai doara plecarile din viata mea, ci pentru ca de la un timp, lumea mi-a devenit mica. stiu ca oamenii se pot intalni si pot ramane impreuna indiferent de distantele in km. stiu ca distanta poate deveni enorma chiar fara sa te misti un centimetru de langa celalalt.

dar fara filozofii si tristeturi azi. sunt asteptata cu drag. voi rade mult. la intoarcere primesc imbratisari de parca vin de peste mari si tari. va salut in tranzit!

joi, martie 10

cate si mai cate

cate poti sa faci cand nu ai nimic de facut...

trag cu pofta dintr-o tigara Black si-mi ling buzele cu gust de scortisoara.

nu-mi place de mine cand vreau sa fac un lucru si ma blochez in secunda doi, sau in penultima secunda dinainte de... actiune, ca sa iau din zbor toate ”ce-ar fi fost daca-urile”, grijile, proiectiile si alte variatiuni pe aceasi tema... si pentru ca am obosit sa ma tot aman eu pe mine, voi pleca din bucuresti maine. mi-o doresc de vreo luna cred... si mereu a intervenit ceva, m-am gandit ca-i mai bine sa raman, ca poate sa mai astepte, ca-i un moft, etc.

am un dor de duca de-mi misc picioarele in somn, de parca marsaluiesc catre dimensiuni numai de mine stiute. imi vine sa alerg pe strazi iar bucurestiul imi pare neincapator pentru zborul meu. oricum mi se pare din ce in ce mai murdar totul aici... zona unde locuiesc e in carantina, ca dupa razboi, merg pe jos mult dar parca imi vine sa iau taxiul si pentru doi pasi. se construieste, se darama, e un haos neterminat. si va dura...

plec mai spre vest. intotdeauna mi-am dorit oameni la care sa ma duc, la care sa fug de-acasa. intotdeauna am fost un astfel de personaj pentru altii. imi place de mor. dupa cateva zile in vestul tarii, saptamana viitoare ma asteapta Celalalt Vest - Paris. avec mon amour. elle.

si apoi cred ca fac un circuit prin tara. din floare in floare pana de 1 mai cand voi ateriza pe nisip. deja sunt acolo, pe jumatate.

in alta ordine de idei... mi-e dor sa scriu scrisori. sa le duc la posta si sa pandesc cutia de tabla, asteptand raspunsul. sa ling timbre, sa le colectionez (vai... ce vremuri! ), sa scriu caligrafic la ”expeditor” si la ”destinatar” si sa-mi imprastii nimicurile cuiva.

vineri, martie 4

alice

ma simt ca alice in tara minunilor.

trec de la o stare la alta cu fiecare tigara ce mi-o aprind si ma simt prea mica, mica de tot intr-o lume magnifica si chiar groteasca. am sentimentul acela de fuga, de privit de dupa colt la toate, naiv si firav. e bine totusi ca nu ma mai inec in atacuri de panica, dar... traiesc senzatii crunte de nimicnicie si micime. sunt constiente. ciudat.

pe de alta parte, vin momente cand ma invaluie o incredere narcista in mine, in ceea ce sunt si pot si le privesc pe toate de sus, strivind cu mintea si simtirea orice imi e impotriva si nu numai. e tare bine de acolo de sus. e un zbor aparte. dar coplesitor, obositor. caderea din inaltimi e orgasmica insa :p

de cand stau acasa, m-am intors la filele cartilor si totodata la fantasme. e ametitoare plutirea asta...

marți, martie 1

alegeri

esti pus in fata unei alegeri in momentul in care unele lucruri conteaza mai mult ca altele. cantaresc, merita sau pur si simplu le imbraci intr-un ambalaj aparte care le diferentiaza.

nu le poti avea pe toate. uneori oamenii si contextele se cern de la sine, sau le cerni voit ca sa obtii un maximum posibil de la unii dintre ei. se cheama ca eviti o risipire, sau ca incerci sa concentrezi lucrurile. esenta e in adancuri...

e greu sa renunti la ceva. e greu cand a fost, e greu cand doar a parut sa fie. e infinit dificil sa te recunosti pe tine insati, sa accepti ca unele lucruri nu sunt demne si ca nu merita efortul, investitia de sine, sau orice.

azi nu le mai vreau pe toate. nici macar pe cele posibile. vreau ce poate sa ma imbogateasca pe termen lung. in adancuri. fara sa ma pierd si sa las bucati din mine pe undeva.

azi nu mai cred in... scuza: am facut asta ca sa nu raman cu ce-ar fi fost daca. uneori e bine sa te opresti la mijlocul drumului, sau chiar pe la inceputul lui, anticiparea dezastrului e buna. nu esti mai lipsit de curaj daca nu te avanti pana la capat (incert) intr-o directie.

candva imi propusesem sa nu-mi mai doresc Imposibilul. si brusc Posibilul a devenit foarte mare. o paleta imensa de posibilitati, o libertate incapatoare din care am avut de ales. si am ales... sa fiu egoista. am ales sa ma asigur ca raportul calitate/cantitate/pret este corect pentru mine.