joi, octombrie 15

eu cu mine...

mi-e atat de greu cand raman doar eu cu mine... si nu pentru ca nu-mi place de cine sunt, sau pentru ca ma urasc... ci pentru ca nu am cu cine sa ma impart, sa impart universul... visul. ma gandesc uneori daca teama mea de singuratate e ceva tipic femeiesc, sau tipic mie...?

eu cred ca femeia e facuta prin natura ei sa imparta, sa se imparta, sa dea din fiinta ei ce are mai bun sau mai rau dar sa se ofere mereu, perpetuu caci altfel nu se intregeste... orice conteaza si orice este sentiment se masoara in oferirea pe un altar suprem si primirea in suflet a tot, a orice...
ma uit la exemple feminine din viata mea sau a altora... si cele care raman singure, intr-un fel sau altul, se pierd, se dezintegreaza, devin opace si parca inutile pe pamant... si cred ca pentru o femeie singuratatea de orice fel este o boala fatala. pentru ca jertfa si daruirea sunt in natura unei femei, si cand viata sau cineva ii rapeste acest dar, cand nu mai are cui, femeia nu mai poate fi decat o frunza moarta calcata de ploaie...

e trist ca... niciodata nu e numai vina ei.
e trist ca... uneori nu mai poti umple goluri.

nu cred in zicala ca "nimeni nu e de neinlocuit"... toti suntem unici, si deci nimeni nu poate inlocui pe nimeni. nu poate trai in locul lui. nu poate sterge amintirea. nu poate fi in singuratatea celuilalt. oare viata e un fel de a ne aduce laolalta singuratatile? oare dragostea e un fel de a ne intrepatrunde golurile, pentru a le mari si cu jumatatea celuilalt care ti-a intersectat propriul gol... si de fiecare data cand se termina, singuratatea nu poate fi decat mai mare... mai intensa, mai adanca decat toate celelalte de pana atunci...

pana cand? pana la eterna singuratate cand privim de Sus?

miercuri, octombrie 14

imi pare rau ca nu a fost ca intr-un vis... cu happy end. dar pot vedea totusi happyendul cerebral din tot ce-a fost si a ramas. ma ridic cum pot si merg mai departe, cu aceleasi vise si dorinte de cand ma stiu. ma intreb daca oamenii pot fi oameni dupa ce s-au cunoscut mai mult, sau apropierea naste limite de comunicare si pe planuri neutre chiar...ma intreb daca realitatea ne-a jucat o festa, sau daca noi am jucat realitatii o festa care ne-a mers... un timp. ma intreb daca va fi mai bine asa pentru mine, pentru tine.

mi s-a spus la un moment dat ca un lucru daca nu se intampla asa cum imi doresc... este posibil sa nu fi trebuit sa se intample de fapt... undeva acolo sus cineva stie de ce se petrec lucrurile intr-un fel si nu altfel...

si eu ma incred in Dumnezeu. si in mine.

doare tot. ma dor eu pe mine. ma dori tu. au fost prea multe si au durut prea mult, ma lupt cu toate sa ies la o suprafata care sa nu ma sufoce. nu urasc si mi-ar placea sa nu fiu urata pentru nimic. nu judec si mi-ar placea sa nu fiu judecata pentru ce sunt si cat pot.

vreau doar sa nu-mi mai planga toata fiinta si sa pot... candva, sa mai simt...