duminică, februarie 10

mar adentro

Cand nu ai scapare si depinzi intotdeauna de altii, incepi sa plangi razand...

Incepi sa traiesti dependenta de ceilalti ca pe o stare de fapt, transformand-o in rutina si dandu-i viata. Oferindu-i ei viata ta cu totul. Si atunci totul se transforma, totul e pe dos: in loc sa fii tu cel care conduce, cel care creaza, te lasi modelat de context, te confunzi cu el... si e ciudat cum uneori te uiti ca intr-o oglinda si in loc sa vezi acelasi lucru cu ceea ce cunosti si stii ca se va oglindi intocmai in fata ta, descoperi exact opusul.... M-am uitat de multe ori asa spre Mine sau spre ceilalti, dandu-mi seama ca nu sunt cea care cred eu ca sunt, ca ma vad dar nu ma recunosc, ca lucrurile sunt total invers decat as vrea eu sa le vad, sa fie... si da! incepi sa razi plangand, sau sa plangi razand...

E trist. O persoana tare draga mie, asta ca sa nu vorbesc despre mine ca-i mai dificil, rade plangand, de fiecare data cand se apara de ea insasi, de ceilalti, de a privi in oglinda sau pe geam... eu ii spun bravare. Uneori forta, puterea de a zambi dincolo de orice negru interior. Altii ii zic autoaparare... altii ipocrizie, sau introvertire...

Si plansul razand? E emotia fericirii manifestata chiar si in lacrimi? Desi lacrimile sunt asimilate deseori tristetii, nu bucuriei... sau este acelasi lucru cu ce am scris mai sus? Estompare a unei stari secrete, intime...

Este mai bine sa razi de tristete si sa plangi de fericire?

Un comentariu:

Cec_ilia spunea...

emotzii paradoxale?!!, dar care fac bine la suflet. este minunat sa plangi de fericire si nu vreau sa mai rad rictus de tristetze...

e si mai greu sa traiesti cu asta cand constientizezi. unii sunt ok! senini si fara stessuri.