joi, decembrie 10

imposibilul e limitat...

nu stiu ce-mi veni sa ma gandesc la lucrurile care pareau imposibile in viata mea si pe care mi le-am dorit posibile... le-am dorit cu totul si am dat totul, am cazut, m-am julit, m-am umplut, m-am golit, am dat orice, m-am pus pe mine in slujba imposibilului pe care mi-l doream posibil...

si lupta asta pentru a schimba lumea, pentru a implini un vis ireal, incercarea asta fantastica de a transforma totul dupa cum ti se pare ca vrei, ca meriti, ca se poate... este coplesitoare si la un moment dat....imposibilul castiga. iti da lectia vietii si iti arata ca ceea ce nu este sa se intample nu se va intampla, chiar cu pretul vietii tale. indiferent cat dai, cate pui la bataie, lucrurile imposibile raman asa. si te resemnezi in posibilitati. in ceea ce se poate petrece, chiar daca nu e cum doreai. te resemnezi in realitate, pentru ca visul uneori te depaseste.

e crunt. e crunta neputinta si despre asta am mai scris. e crunta resemnarea si niciodata nu mi-a placut in postura asta. si nu mi-a placut nici de oamenii a caror resemnare devine stil de viata constant si reiese din chiar fizionomia lor... e trist. e crunt. si mi se pare ca meritam mai mult ca oameni pe pamant....neresemnarea mea m-a facut sa distrug sau sa implinesc lucruri marete... si totusi niciodata imposibilul nu s-a produs.

nu stiu ce sa zic... poate ca asta inseamna viata, lupta intre real si ideal, intre posibil si imposibil, incercarea perpetua de a te depasi si de a nu-ti accepta neputinta si limitele...sau dimpotriva: viata e resemnare si asteptare a unei vieti de dincolo unde poate lucrurile stau altfel?

mi-as dori uneori sa ma rup in doua si sa traiesc numai in realitate fara vise si ganduri, fara sperante si idealuri, fara inteligenta asta care macina si diseaca orice sentiment, orice actiune, orice... mi-ar placea sa ma desprind de mine cea care traieste si in interior... si sa ma complac in exteriorul pe care il infrunt zilnic. ar fi simplu.

ar fi la fel de simplu daca totul ar fi asa cum gandesc, asa cum visez eu, asa cum proiectez in adancul meu. si nimeni si nimic din exterior sa nu existe decat prin puterea gandului si al simtirii mele. ar fi simplu.

din pacate... sau din fericire, dimensiunile astea doua se intrepatrund si uneori isi dau mana cu succes, alteori nu... cert este ca obosesc fiinta in intregul ei. eu asa ma simt, plictisita de realitatea mea, obosita de idealurile si visele mele, coplesita de lupta dintre ele. dar merg din inertie mai departe... inapoi nu am unde.

Niciun comentariu: