vineri, decembrie 14

obisnuintele astea...

ce inseamna domne' atasamentele astea... mai ales cand iubesti. nu sunt inca la nivelul ala la care sa iubesc oamenii ca pe copaci, sau lucrurile de parca ar avea suflet toate. desi constientizez cumva toate felurile astea de iubire si modul ideal de raportare la ele. inca nu sunt acolo, dar ma aflu pe drum. zic eu.

sa revenim. iubesc, mi-e dor si brusc cand sunt singura ma apuca asa o frica. ca doar frica e opusul dragostei si nu altceva. nici nu mai realizez daca am devenit dependenta de stare, de senzatie sau de omul care mi le ofera. ideea e ca simt ca raman cumva agatata in trecutul imediat in care eram impreuna si mi se parea ca am toate garantiile din lume, ca pot sa cad pe moale oricand, ca nimic si nimeni nu ma poate darama.

cand pleaca, ca e pana la colt sau pentru mai mult timp... simt ca-mi fuge pamantul de sub picioare, am emotii la fiecare zgomot din casa si brusc raman doar eu cu mine. intotdeauna e spectaculoasa intalnirea cu tine insuti! o iei de la inceput, sau de unde ai ramas cu introspectia si constati ca fricile, nesigurantele, clocotul sunt tot acolo. pana la urma dragostea nu compenseaza nimic, doar amana unele lectii. pana la urma e mai comod pentru oricine sa se bazeze pe celalalt, sa se descompuna si sa se imparta la doi, pentru ca un Eu intreg e coplesitor. e confortabil sa te raportezi mereu la altul, la altii, la altceva decat la Prezent si la Tine.

mi-e dor de tine. scriu ca sa nu ma bag in pat singura. aberez pe internet ca sa-mi diluez senzatia asta de singuratate care de altfel nu te priveste. nici pe tine, nici pe nimeni altcineva.

e complicat sa te imparti la doi ramanand singur si liber. nu a zis nimeni ca un cuplu fericit in libertate si totusi legat in dragoste mereu fresh e usor de cladit. de fapt, complicat e sa te cladesti tu pe tine pe langa un celalalt. mi se pare acum, dupa multi ani si incercari de a trai in Doi, ca e incercarea si lectia vietii mele. ca e dragostea cea mare pe care va trebui sa o invat, incepand cu alfabetul. 

nu cred ca repetitia e mama invataturii, cine o fi zis asta? ca doar nu suntem tocilari in dragoste si in viata. de rutina si lectii prost intelese se plang toti frustratii in amor si neimplinitii. tocmai pentru ca au repetat la infinit ce parea frumos la inceput. cred ca un pas inapoi si un minut in plus de concentrare, sau o privire in oglinda dimineata pe racoare sunt instrumente mai eficiente pentru materia asta...

ma bag totusi in pat. cu doruri si iubirea mea cea mare. cu frici cu tot. cu mine.

Un comentariu:

Toteu spunea...

obisnuinta...nu cred.ceea ce ai spune tu ca e obisnuinta este doar o numire temporara a acestui echilibru fragil, dar minunat care apare nuantat in text. cand citesc, am un sentiment duios pentru aceste trairi exprimate de tine.
teama imi pare a fi ca aburul de la o oala sub presiune plina cu... emotii. emotiile sunt ca o plapuma care in loc sa o impaturesti sa-ti sprijini capul de ea, o poti lasa si sa alunece pe trupul tau... si frigul(teama) devine un pic mai ambient.