miercuri, noiembrie 2

toamna

noimebrie... si ultima... luna a toamnei. o plimbare in cimitir face cat o mie de cuvinte, imbratisari, zguduiri, randuri scrise, pagini citite, rugaciuni, disperari, bucurii, impliniri, saluturi, te iubescuri.  cand vorbesti cu un mormant iti vine sa taci pe vecie. se spulbera toate in neant, intr-un derizoriu de nedescris. se opresc toate luptele, se predau armele, iti pica privirea in frunzele moarte si mainile a neputinta si... atat.

ma plimbam cu iubitul in cimitir candva. alteori veneam pur si simplu cand nu mai gaseam nimic frumos printre cei vii. o data am venit pentru ca nu gaseam liniste, am asezat caietul pe piatra rece de cavou si am scris ore intregi, de dorul si dragul de a scrie de mana... a venit un jandarm sa-mi zica ca nu e voie... nu e voie sa ma asez la mormantul tatalui meu sa scriu? nu. ok... in fiecare an revin acolo/aici... nici nu stiu cum imi vine sa zic. si e un fel de acasa acolo.... pentru ca acolo imi zace istoria intr-o placa de marmura neagra. acolo e frumos toamna si frunzele sunt colorate. de acolo culeg castane in fiecare an. acolo ma intalnesc intamplator cu rude care altadata ne-au fost aproape si care acum... numai hazardul mi-i mai scoate in cale... o data pe an. in fata mormantului lui tata.

- stii ca de fapt tata nu e acolo, nu? e doar un ritual... asta cu mersul la cimitir.

- sora, la mine la mormant n-o sa vina nimeni.
- lasa ca fac eu copii sa vina si la matusa cu o floare, nici o grija.

- Pa, pa tata! a fluturat o mana cand ne-am indepartat de lespedea aia rece....

stii cum e sa vorbesti cu un mormant? stii cum e sa cauti mirosul de tutun in fiecare mana de barbat? stii cum e sa nu te simti bine in sute de imbratisari pentru ca nici una nu mai seamana cu a lui? stii cum e sa cauti o viata ceva ce a disparut demult? sa alergi in gol, sa cari dupa tine un trecut care nici macar nu mai doare? stii cum e dupa... 17 ani, sa urlii de ciuda ca nu mai stii cum arata de fapt? stii cum e sa nu mai poti sa plangi decat o data pe an? si atunci sa-ti cauti locul si singuratatea ca sa o poti face.... sa nu te vada nimeni. stii cum e sa pierzi cu adevarat ceva si sa te zbati apoi o viata sa te regasesti pe tine... sa te reinventezi, sa fii totusi si fara o bucatica de suflet?

stii cum e... sa realizezi ca tot ceea ce esti acum e pentru ca a existat el pana la un punct, sau tocmai pentru ca nu a mai existat de la un punct incolo... ca tot parcursul tau, toti oamenii pe care i-ai intalnit si alaturi de care te-ai oferit in orice fel... tot ceea ce esti azi, e pentru ca tata a fost, n-a mai fost, ramane si va fi... tata.

culmea... nu e o comemorare. e doar o altfel de sarbatoare a iubirii.



Un comentariu:

adina spunea...

E o asemanare IZBITOR DE MARE. Daca iti amintesti, ti-am scirs pe facebook de ziua ta si ti-am zis ca simt ca nu te-am cunoscut degeaba. Sunt convinsa ca totul in lumea asta are un rost...poate il vom afla sau nu! Iar despre ceea ce simti, crezi sau nu te inteleg perfect! E umilitor de dureros atunci cand imaginea seamana mai mult cu o poza decat cu realitatea:(. O mie de imbratisari dragi iti trimit, chiar daca nu ne cunoastem!