sâmbătă, iunie 20

genunchii la gura



am obosit sa mai sper, sa mai vreau, sa mai cred in ceva. am obosit ca om si simt cum a obosit pamantul de sub picioarele mele de propria-mi calcare... a obosit noaptea sa ma mai indure treaza si ziua sa ma adoarma in cosmaruri. am obosit eu sa mai intind mana infinitului din mine in cautarea mea. m-am pierdut undeva. in mii de particule care niciodata nu ma vor mai crea asa cum am fost candva, poate doar botita si descompusa pe alocuri. cu lipsuri din mine.

mi-a obosit lacrima si gandul se sparge ca de un mal abrupt. vine altul si ecoul lui ma sperie si ma arunca in genune. mi-a obosit suflarea si respiratia mi-e gheara pe perete scrijelita cu forta. am obosit sa mai fiu.

imi frec ochii cu dorinta acuta de ai intoarce pe partea cealalta, sa priveasca in mine... ce-a mai ramas. imi frang inima cu o putere nebuneasca, doar sa reusesc sa ma scutur de spini si sa raman nimicul acela crud. imi arunc mintea in delir si vreau sa ma golesc total sa-mi reumplu nuditatea ratiunii cu mine insami la loc.

ma vreau. dar nu mai sunt. niciunde.

2 comentarii:

IULIUS spunea...

...emotionant Alexandra, emotionant...

Cec_ilia spunea...

raspuns pentru Iulius: este un suflet neinteles si chinuit si emotziile tale unde sunt?