miercuri, aprilie 24

mai ramai

"ramai la mine"... poezia asta mi-a fost refren perpetuu din copilarie pana in cele mai adanci iubiri ale vietii, pana in cele mai complicate demersuri de evolutie, in toate istoriile si clipele reale si ideale.

m-ai adus astazi aici, la acelasi vers care mi-a strabatut fiinta si m-a tinut de mana prin viata si printre oameni... pana la tine.  "o, ramai la mine... te iubesc atat de mult..." un scancet atat de simplu si de coplesitor... o tanguire a spiritului atat de adanca si de completa... cateva cuvinte care supun o mie de gesturi de amor, un vers care acopera toata agonia dorului, a dorintei, a fricii, a iubirii. un vers ca o dulceata de cirese amare... amar sau dulce in esenta lui?

m-ai adus aici... la poarta asta a lumii. ti-am recitat, te-am recitat si m-am umplut de lacrimi nescurse. plansul goleste sau umple? inunda sau secatuieste?

cand nu plangi pentru mult timp nu e ca si cum nu ar ploua pe pamant? nu e ca si cum sufletul ti-ar deveni arid si s-ar cam sufoca in seceta? n-ar deveni fiinta nefertila, nefiind udata din cand in cand cu... lacrimi? uneori simt ca daca nu-mi plang plansul, ma ofilesc. nu ma las eliberata si ma usuc definitiv. cam asa m-am simtit astazi cand mi-am acoperit fiinta de pleoape obosite, dupa un vers ce mi-a desfasurat toata viata in fata ochilor....

in asteptarea plansului eliberator... te iubesc infinit si te rog... te implor, mai lasa-mi-te o zi, o ora, o secunda...