joi, august 9

asa o fi

cum o fi cu dragostea asta impartita la doi? adica nu cu aia cand iubesti totul ca pe un copac, ca un mic budha care nu se ataseaza de nimeni si nimic tocmai pentru ca este super-mega-meta-conectat la toate...

cum o fi in planul asta, unde oamenii inca se cauta, se urmaresc, se gasesc, se asteapta, se iau unul pe altul din galaxia lor si se pun impreuna mai mult sau mai putin constient, voit, gandit? cum o fi cu fractia asta de imparte totul la doi? la noi?

pai pana nu devine "dragoste de copac" nu e bine. nu-i completa. sau pana nu ajungi sa te simti Unul, desi ies doi la numaratoare, nu e bine.

eu ma simt o celula. unica, frumoasa, luminoasa si pura. am nevoie de timp si spatiu, de Libertate ca sa ma dezvolt, sa cresc, sa ma transform, sa ma impartasesc si altora. de fiecare data cand a aparut celula 2 la orizont, ceva a facut ca Eu-celula 1, sa ma patez asa un pic, sa ma umplu de pixeli nelalocul lor. din avion nu se vedea, nu mi se parea, dar luand toate la puricat, am ajuns in timp sa nu ma mai recunosc in oglinda. e trist. si devine complicat. nu vi se pare ciudat ca lucrurile frumoase devin complicate? pentru ca isi pierd puritatea initiala.

ei bine incep sa elucidez misterul. micile detalii fac diferenta. iubesc astral "copacii" dar iubesc cat se poate de uman un om-celula 2, care ma face sa cresc, sa luminez mai tare, sa ma simt libera si Una. sunt atat de conectata incat ma simt de parca imi lipseste o mana, un deget, o vena ceva cand nu reusim sa ne ducem vibratiile la unison ca deh... mai are fiecare de muncit la propria individualitate. dar suntem o singura Mare Dragoste si ne crestem impreuna si separat. ne ajutam reciproc sa fim cat mai frumosi Singuri si cat mai completi impreuna. e halucinant, e greu fara sa fie complicat - pentru ca lucrurile curg firesc, ca o apa la vale. e dureros fara sa fie suferinta, pentru ca e intotdeauna dureros cand iti darami incetul cu incetul Ego-ul manifestat. e spontan si dincolo de cuvinte, de minte sau de numaratori. surprinzator, uneori chiar de speriat. dar dincolo de astea, e atat de implinitor si de total. am senzatia ca traiesc Absolutul. il experimentez pur si simplu la propriu, desi n-am stiut niciodata ce e, unde e, cum e.

si pana nu suntem Absolut nu stim ce-i aia. fabulam aiurea. pana nu simti Infinitul cum iti aluneca prin fiinta, nu stii ce-i ala si apoi te simti mic si prost cand iti aduci aminte ce ineptii gandeai, spuneai si faceai crezand ca esti departe. cand de fapt stateai pe loc si te invarteai in cerc.

dragostea dintre noi doi e Marea Dragoste.

Un comentariu:

Pauza De Tigara spunea...

E frumoasa viata in doi dar din pacate exista suferinte sau sigur ceva ce ataca celula ca intreg. Dar tinem sa credem ca va invinge orice..