Maytrei

Am recitit de curând Maytrei.  E noul meu personaj cu care mă identific. Probabil caut să mă văd în cât mai multe variante deja consumate și împlinite, ca să mă confirm și să mă validez mie însămi. Dacă acum niște ani eram Eva din Fiul Risipitor (Radu Tudoran) sau doar una dintre femeile Celui mai iubit dintre pământeni, acum sunt Maytrei. Vorbesc limbi diferite cu bărbatul meu, dar ne înțelegem dincolo de cuvinte. Ne magnetizăm într-o lume care nu ne aparține și nu ne știe. Suntem totul și nu avem nimic. Dragostea e atât de mare, încât nu putem trăi unul fără celălalt, dar nici împreună. Suntem sortiți unei pieiri iminente în viața asta și doar iluzia sau credința unei vieți ulterioare sau dincolo de ceea ce putem cuprinde cu mintea de acum, este speranța și bucuria noastră că vom ființa împreună într-un infinit nedefinit. Nici nu mai știm dacă e trist sau doar așa e să fie. Dacă murim în fiecare zi sau doar așa e viața.

Maytrei era zodia fecioară ca și mine. Umbla desculță și deși nu era cea mai frumoasă femeie, devine sub ochii lui cea mai minunată ființă. Știu că nu asta e esența romanului și că poate bat câmpii cu asemănările astea forțate. Dar am găsit acolo câteva detalii care mi s-au părut asemenea mie, câteva nuanțe pe care le cunosc pentru că le-am trăit.

Din păcate sau din fericire, nu am întâlnit nici un Mircea până acum. Toți bărbații mei sunt niște risipitori și slabi luptători pe câmpurile vieții și ale amorului. Poate că bărbații sunt mișto numai în filme și în cărți. Poate că undeva în unicitatea mea, reușesc să atrag numai personaje dubioase pentru care sacrificiul și durerea, empatia și compasiunea sunt chestiuni inexistente, enzime lipsă. Poate că asta o fi misiunea mea, să dezleg ițele unor imposibili. Sau poate dimpotrivă, misiunea mea s-a încheiat și acum doar rumeg o chestiune care nu mai există demult. Sunt singură pe câmpul de luptă, nu am cui și pentru ce să câștig războiul și tocmai de aceea am impresia că nu mă înțelege și susține nimeni.

Poate că pur și simplu sunt în depresie.

joi 6 aprilie

N-am mai scris de un secol aici, se face un an de cand imi stau vorbele in gat si nu reusesc sa sparg gheata. In capul meu s-au scris deja romane, nuvele, povesti de citit in metrou, o antologie de poezii si in general, o biblioteca cu de toate pentru toti :)

Nici nu stiu de unde sa incep. De unde am ramas? Sau de unde am ajuns? Viata e si mai complicata dupa 30 de ani sau doar tindem noi mai mult sa o complicam. Timpul are alta valoare, apuci sa faci putine lucruri pentru tine insati, in schimbi te minti din ce in ce mai cu lejeritate ca de fapt... tot ce faci e pentru tine. Nu prea...

Paradoxurile mele sunt tot acolo. Mai accentuate si sustinandu-mi anxietatile.
Depresiile sunt mai profunde, iubirile mai haotice si mai adanci.
Preocuparile mele, pasiunile si toate visurile sunt concentrate si uneori explodeaza impotriva mea.
Dintr-o joaca nebuna, a devenit totul o lupta aproape crancena. Cresc. Ma maturizez? Asa e peste tot? E bine, e rau?

Cateva fire invizibile se mentin totusi: tot in gara am cele mai adanci introspectii, iubesc infinit, pe tine si ideea de iubire, astept marea in fiecare an sa ma topeasca, mi-e frica de moarte si imi plac piticii.

grizon de sezon

Ma gandeam zilele trecute la albul care infloreste in capul meu.... cam de cand te-am cunoscut. Poate ca nu e corect, dar reusesc sa adun fiecare fir alb in povestea noastra si sa-i gasesc originea si sensul. Esti responsabil de grizonul meu la fel cum sunt responsbila de a ma fi infipt in sufletul tau, uneori cu gratie - alteori cu forta patimasa.

Am multe fire albe in cap, suvite pe alocuri. Si chiar daca imi contureaza un tablou al zbuciumului meu, sunt mandra de ele... sunt incantata pana la extaz si-mi vine sa povestesc oricui ar vrea sa ma asculte de istoria fiecarui fir alb, de istoria mea, a noastra.... marea dragoste involburata.

Daca as sta sa recitesc ultmele posturi de aici, sunt convinsa ca s-ar mai albi un firicel. Dar privesc inainte, inapoiul e acolo in urma... Mi se pare ca dupa atata rau, a iesit si soarele pe strada noastra si ca am mai dat o pagina la romanul nostru. Poate il si scriem candva....

Criza de "dragostea dureaza 3 ani" completata de "criza de 30 de ani", dau impreuna un abis din care cu greu m-am scos la suprafata. Am crezut ca mor lunile astea, uneori chiar mi-am dorit sa mi se intample, am visat orori si mi-am inchipuit cum ar fi sa se termine tot si sa se faca liniste neagra ca atunci cand nu era nimic si Dumnezeu se pregatea sa creeze lumea. Toate trec cu viteza luminii, parca imi aduc aminte un film vizionat demult, desi ma despart cateva saptamani de perioada in care credeam ca nu mai vad malul si ca nu vom mai ajunge niciodata la el impreuna.

Ritmul asta cu care se petrece viata ma oboseste si ma sperie. E coplesitoare orice emotie, orice vibratie, orice gest.... toate sunt intense si ma ridica sau ma prabusesc cu o intensitate nebuna. Si tocmai de aceea... am decis sa fiu atenta. Atenta la viata si la lume, la mine si la tine.... atenta un pic mai adanc... ca sa nu pierd in haosul si in viteza asta.... sa nu pierd esentialul, sa nu ma pierd pe mine si sa nu te pierd de mine.

Sunt convinsa ca am trecut de un mare prag al relatiei noastre, ca am inteles si am invatat cat intr-un doctorat neplagiat... o groaza de lucruri in astia 3 ani. Stiu ca suntem bine si apti sa ne traim cuprinsul, sa ne scriem pe indelete capitol dupa capitol. Pana la capat. Sunt convinsa ca am trecut si peste pragul asta de 30 de ani cu folos si nu foarte sifonata. Abia astept sa mi se intample toate si sa ma bucur de maturitate :) Auto-suficienta asta si constienta lucrurilor ma face fericita si pregatita pentru orice. Si nu, nu ma vopsesc pana nu rasar toate bucuriile si tristetile in parul meu.

Ma iubesc si te iubesc. era si este atat de simplu.

cica Anul Nou

Mi-am imaginat cum o sa ma suni de sarbatori sa ne spunem La Multi Ani impreuna. Apoi mi-am dat seama ca tocmai m-am hotarat ca nu mai am asteptari de la tine. Apoi mi-am adus aminte ca in secunda cand nu mai am asteptari de la tine, va fi secunda cand nu mai contezi si cand nu te mai iubesc. Apoi mi-am recapatat firea si tot am sperat sa ma suni. A trecut ziua si nimic.... Apoi mi-am imaginat cum iti trimit urmatorul sms: "Acest sms putea contine o urare de An Nou. Contine fix Nimicul care ne-a cuprins."

Apoi mi-am zis ca imaginatia e raiul din care nu ma poate nimeni izgoni si ca nu are sens sa fortez realitatile altora sa mi se intample mie. Deci am ramas in asteptare, ceea ce inseamna ca inca te iubesc... si in suferinta. Ceea ce inseamna ca dragostea se imputineaza in favoarea.... cine stie carui alt sentiment.

Sper ca 2016 sa ma umple la loc, fix cat m-a golit 2015.

Draga Mos Craciun,

Iti scriu din filmul meu cu prosti sau pentru prosti. Iti scriu din viata mea pe care nu o recunosc, si mi-o asum fara sa vreau dintr-o complezenta politicoasa... se intampla chestii pe care nu le-am cerut, nu eu le-am cernut si nici macar nu-s suma faptelor mele. Nu prea mai stiu de ce ma aflu aici si ce ar trebui sa fac ca sa depinda iar toate de mine, ca sa ma simt utila si frumoasa, ca sa scap sau sa ma scap de vartejul asta ne-personal in care ma gaseste finalul anului. 

Deci, draga Mosule... vreau sa se faca liniste. In mine si pe langa mine. La interior si la exterior. Si apoi din linistea asta sa rasara lucruri si oameni, floricele pe campii si culori. Sa nu mai traiesc din amintiri, sa nu-mi mai frang sufletul si creierii in cauze pierdute care nu-mi apartin, sa uit, sa nu fi fost niciodata greu. 

Am facut 3 brazi anul asta, si nici macar unul nu e al meu: mama, bunica si iubitul. Sub nici un brad nu reusesc sa ma odihnesc si sa ma simt "acasa". Am facut 4 case in ultimele luni. Mi-am pus sufletul in fiecare dintre ele si apoi am ramas ciopartita si tot pe drumuri petrec cel mai mult timp. Am obosit. Am obosit de mine insami. 

Draga Mosule... stiu ca existi undeva, pentru ca uite - anul asta, desi imi pierdusem speranta, un brad e natural - asa cum mi-am dorit de cand eram mica. Stiu ca existi, pentru ca Mica mea vine de departe sa ne tinem in brate si pentru ca iubitul meu e inca viu. Dar te rog eu, nu intarzia cu Linistea aia... ca mai am un pic si mor de nervi, de stres, de prea multa asteptare, de prea putina speranta, de prea mult haos si prea putina sansa... te rog. 

Draga Mosule... se zicea ca Timpul le vindeca pe toate... dar vad ca s-au amestecat zicalele si credintele, traditiile si firea lucrurilor. Nimic si nimeni nu mai e la locului lui in Timp si Spatiu. Si dupa atata Rau, cand vine Binele? nu asa era ordinea?

Viva Forever

maxime si cugetari

a inceput septembrie si eu numar bobocii din capul meu... mai fac o evaluare, mai analizez cate ceva si concluziile sunt crunte:

cand ajungi prea sus... orice inaltime ti se pare pragul de jos. si statul cu picioarele pe pamant e deja un mormant din care nu mai vrei sa iesi niciodata. ca atunci cand conduci cu 200 la ora si cand revii la 130 ti se pare ca esti o trotineta stricata si ca pana si pasarile dau din aripi mai cu folos pe langa tine...

cand ai tot si te obisnuiesti cu el... totul devine nimic. cand te obisnuiesti si cu nimicul... esti deja mort printre vii. gol imens, intens si fara sens.

dupa trei ani o luam de la inceput. doar ca cu mintea cea de pe urma. iubim ce-a fost, iubim ce-ar mai putea fi intr-o speranta construita utopic si ce este... e derizoriu. nu mai avem timp si chef de noi. prezentul e doar o constructie teoretica. important e ce-a fost ieri si ce va fi maine. cat "maine" poate sa inghite un om?

candva am crezut cu tarie de neclintit ca dragostea e un copac vesnic verde. acum stiu ca exista anotimpuri... a venit toamna si cad frunzele una cate una. din covorul nostru de frunze moarte crezi ca mai poate prinde viata ceva? poate doar niste muguri de... "nu ma uita".

viata ca o vineri

e vineri. port un tricou pe care scrie "trust yourself" si deasupra mi-am pus o bluza de-a ta pe care scrie "paradise lost"... exact asa suprapuse imi sunt starile astazi... si tot mi-e frig fara tine si mi-e dor nebun de noi doi. oare o sa ne ducem vreodata duminicile impreuna pentru tot restul vietii? oare o sa ma simt vreodata sigura pe vesnicia asta care-ti poarta numele si n-o sa mai astept perpetuu sa apari...?

se apropie toamna... e o saptamana de august de parca ar fi noiembrie... oare si vremea asta reflecta de fapt starile mele? ai putea invata ceva din labilitatea vremii din ultimele saptamani... exact pe sufletul nostru a fost. ai parte de lacrimi si daca nu ma vezi plangand, vezi? ploua peste tot.

toamna asta o sa fie cea mai frumoasa. e fix toamna jumatatii mele de viata. toamna care imi va imparti viata in doua si ma va duce pe o carare definitiva. toamna asta voi alege pentru mine.

iubesc. te. din viata mea. ultimul.

scurgeri... curgeri...

ma lasi asa sa ma scurg printre degetele orgoliilor tale... sa ma topesc undeva in eter, in aer sau doar in imaginatia ta.. ma lasi sa ma pierd de tine, sa ne diluam in haosul asta al vietii si crezi ca nefacand nimic imi respecti libertatea. ma lasi balta....

ma las balta... las balta asta in urma mea si curg mai departe... daca dragostea noastra va rezista doar intre doua statii suspendata intre suflete pe o ata imaginara, atunci e ok si nu am nevoie de nimic altceva. nici de prezenta ta, nici de vocea ta, nici de respiratia ta langa clavicula mea, nici de tine, nici de mine, nici de noi. sa vedem cata suficienta exista intr-o iubire absoluta si invizibila. nerealizata si nerealizabila.

o fi asta urmatorul nivel de iluminare pe care eu in micimea mea inca nu-l percep.

iarta-ma ca-ti sunt.

primii trei ani din restul vietii mele

Peste doua saptamani se fac 3 ani de cand ne iubim infinit. iti vine sa crezi? ma apuca asa o neliniste... lumea zice ca dragostea dureaza 3 ani, altii ca nu-i chiar asa, iubirile mele s-au degradat toate in jurul acestui termen... promiti sa fii tu cel care incalci regula asta? promit sa ma inchid in casa si sa astept sa treaca luna macar... sa intram in anul patru si sa-mi sterg din creier frica asta inoculata de oameni.... dragostea mea NU dispare in 3 ani. dragostea mea cea mare e atat de mare incat e infinita.

Am recitit blogul de cand ne-am cunoscut. am trait un inceput lung si frumos. primul an a fost un paradis in care amandoi ne-am scaldat... un pic mirati, un pic inconstienti, un pic prea pasionali. au fost atat de multe si am accelerat fara centuri de siguranta. am stiut ca tu esti Omul meu, nu doar pentru o noapte sau un anotimp. si asa a fost.

Dupa un an de relatie frumoasa, am vrut mai mult. certitudini, siguranta, eforturi vizibile, un pic de responsabilitate. toate lucrurile la care lucram pentru mine, le-am vrut de la tine sau de la Noi...fals, poate. sau fireasca nevoie a oricarei femei care iubeste si se uita pe sine pentru celalalt sau pentru acea a treia persoana generica: NOI. am descoperit defecte si nepotriviri... dar ne cunoastem si ne iubim atat de complet... ca nu am reusit sa pasim pe carari diferite, desi am ajuns la rascruce... ne-am certat pentru prima data, ne-am plecat si ne-am intors unul altuia.. nu stiu nici acum daca chiar am invatat sa luptam atunci. eu murisem cand ai vrut sa pleci si m-am nascut inca o data cand mi-ai promis ca o sa ramai....

Am fost in purgatoriu... un zbucium cretin, nelamuriri fara logica si pierderi de sine, de memorie sau de vremuri. m-am simtit singura cu tine, fara tine, singura cu mine, parasita de puteri si nevoita sa iau decizii. nu am reusit niciodata sa mai decid doar raportat la mine, esti peste tot. si a mai trecut un an.

Al treilea an si dezlantuirea Iadului....un iad crescut din neant pe purgatoriul nostru dulce-amar care oricum abia mai atarna de un fir de dragoste. cand s-a pornit furtuna cea mare... ne-am adunat mintile si sufletele din imprastieri si am reusit sa ne sustinem reciproc... ne-am tinut de mana strans prin iadul acela si am trecut o mare de plans impreuna. dar ne-am schimbat. mult si iremediabil. ne-am lovit un pic la cap si ne-am zdrelit sufletele de stanci inalte. dar dragostea noastra cea mare a invins si stim ca nu mai putem fi vreodata unul fara celalalt.

Esti cel mai rau si cel mai bine de atunci. esti departe de tot ce imi doream acum 3 ani si totusi esti ultima si singura mea dorinta pe lumea asta. esti dragostea mea si agonia mea. nici nu mai stiu daca astept sa recladim un rai al nostru ca la inceput sau doar ne stingem incet...  intram in anul patru de amor infinit. au trecut primii 3 ani si poate restul va fi mai cald si mai lin... am consumat si paradisul inceputului si cuprinsul cu intrigi si iadul caderilor. ce mai putem face? suntem totusi impreuna cumva, in felul nostru.... ne iubim ca doi copii desculti prin ploaie.

Simt ca imi abandonez vise si planuri, desi ma urmaresc mereu. vreau copil, vreau casnicie, vreau stabilitate si armonie. nu avem nimic din toate astea si totusi nu mi le doresc fara tine. stiu, simt in bataile inimii ca nu mai pot trai fara tine, ca as muri la propriu daca nu ai exista in viata mea. ce bine ca esti, totusi! suntem atat de noi si fiecare in parte e inca pierdut in niste valuri... e mare marea noastra.... mereu ne vom intalni in ea sau la mal, ca-i flux sau reflux, ca-i lina, limpede sau tulbure si involburata. e marea noastra... dragoste.

hai sa plangem impreuna inca o mie de ani.
hai sa fim, mai ramai si lasa-ma sa-ti fiu.