joi, ianuarie 5

true love

paradox: cand iubesti ceva interzis, fara sorti de implinire totala pe lumea asta... iubirea aceea se transforma in ceva dincolo de tot ce este omenesc. devine puternica, in timp si spatiu, iti acapareaza sufletul si mintea si nimic nu se compara cu ea. e posibil ca Utopia, Visul, Dorinta si Nevoia neimplinite, dragostea netraita complet... sa depaseasca in intensitate tot ce poate fi real, aici, intamplat deja?

cand un sentiment este imposibil de implinit, nu e reciproc sau se balaceste in interzisuri, devine puternic, parca vrand sa sparga barierele de orice fel. te trezesti ca spui cuvinte mari si asezi in rame groase iubirea: te voi iubi mereu, nu te voi uita niciodata, ramai in sufletul meu indiferent de orice, te astept o viata si dincolo de ea... sunt lucruri pe care eu le-am spus si le-am simtit si nu mi-am luat cuvintele inapoi niciodata de atunci. cumva iubirile posibile nu prezinta interes... cele imposibile raman undeva atarnate... raman in zbor si te insotesc toata viata.

iubirile posibile se si consuma rapid. ma indragostesc, e frumos o perioada, totul pare posibil, se intampla posibilul, cuprinsul, finalul vine oarecum firesc si parca a fost doar un alt episod dintr-un serial oricum previzibil. insa cand dragostea se impiedica de cioturi ne-intelese, de situatii fara iesire, cand te desparti de un om desi il iubesti, cand va despart altele care nu tin de voi doi... atunci durerea te tine in viata, iti devine viata. imposibilitatea de a fi cu celalalt de fapt va tine mai legati ca niciodata, mai legati ca oricine. chinul in iubire e secretul longevitatii. :)

poate gresesc. dar nu gresesc cand constat ca in Pitic-landia mea lucrurile au stat intotdeauna asa. intotdeauna m-au atras relatiile si situatiile imposibile, ciudate. m-am hranit o perioada din impresia ca lucrurile merg frumos inainte, pana cand toate au inceput sa se destrame. destramarea asta a fost o perioada in sine de haos si plutire. apoi, resemnarea ca... lucrurile oricum nu ar fi fost sa fie si nu aveau cum sa mearga... dar satisfactia ca am incercat si am pacalit vesnicia un pic... resemnarea asta inseamna acceptarea ca iubirea aceea devine vesnica, tocmai prin imposibilitatea implinirii ei. devine vesnica in mine, in momentul in care realizez ca nu-i posibila. si da... o port cu mine toata viata.

asa iubesc eu lucruri si oameni care nu mai sunt. care habar n-au ca sunt iubiti orbeste, dincolo de tot ceea ce este uman, ca pot muri in secunda doi pentru ei si ca de fapt... traiesc iubindu-i in infinit. cand spun: te iubesc, o spun pentru totdeauna, indiferent daca manifestarea iubirii ne devine imposibila la un moment dat. iubirile adevarate nu au final... nu exista finaluri fericite in dragoste. si daca s-a sfarsit inseamna ca nu a fost deloc. implinirea a ceva inseamna ca s-a terminat, inseamna ca e consumat totul - deci implinit. cercul inchis. si ce e implinit e deja la trecut. mie-mi plac eternitatile... am un cult aparte al Infinitului.

de fiecare data cand am aruncat cu te iubescuri a fost o asumare viagera. da, si acum te iubesc, pe tine-toti cei carora le-am pus eticheta asta. pe fiecare-tine altfel.

nici nu mi-am propus sa inteleaga vreun cititor ce-am vrut sa zic de fapt :) important e ca te iubesc.

Un comentariu:

Anonim spunea...

ciplandia te intelege