scurgeri... curgeri...

ma lasi asa sa ma scurg printre degetele orgoliilor tale... sa ma topesc undeva in eter, in aer sau doar in imaginatia ta.. ma lasi sa ma pierd de tine, sa ne diluam in haosul asta al vietii si crezi ca nefacand nimic imi respecti libertatea. ma lasi balta....

ma las balta... las balta asta in urma mea si curg mai departe... daca dragostea noastra va rezista doar intre doua statii suspendata intre suflete pe o ata imaginara, atunci e ok si nu am nevoie de nimic altceva. nici de prezenta ta, nici de vocea ta, nici de respiratia ta langa clavicula mea, nici de tine, nici de mine, nici de noi. sa vedem cata suficienta exista intr-o iubire absoluta si invizibila. nerealizata si nerealizabila.

o fi asta urmatorul nivel de iluminare pe care eu in micimea mea inca nu-l percep.

iarta-ma ca-ti sunt.

primii trei ani din restul vietii mele

Peste doua saptamani se fac 3 ani de cand ne iubim infinit. iti vine sa crezi? ma apuca asa o neliniste... lumea zice ca dragostea dureaza 3 ani, altii ca nu-i chiar asa, iubirile mele s-au degradat toate in jurul acestui termen... promiti sa fii tu cel care incalci regula asta? promit sa ma inchid in casa si sa astept sa treaca luna macar... sa intram in anul patru si sa-mi sterg din creier frica asta inoculata de oameni.... dragostea mea NU dispare in 3 ani. dragostea mea cea mare e atat de mare incat e infinita.

Am recitit blogul de cand ne-am cunoscut. am trait un inceput lung si frumos. primul an a fost un paradis in care amandoi ne-am scaldat... un pic mirati, un pic inconstienti, un pic prea pasionali. au fost atat de multe si am accelerat fara centuri de siguranta. am stiut ca tu esti Omul meu, nu doar pentru o noapte sau un anotimp. si asa a fost.

Dupa un an de relatie frumoasa, am vrut mai mult. certitudini, siguranta, eforturi vizibile, un pic de responsabilitate. toate lucrurile la care lucram pentru mine, le-am vrut de la tine sau de la Noi...fals, poate. sau fireasca nevoie a oricarei femei care iubeste si se uita pe sine pentru celalalt sau pentru acea a treia persoana generica: NOI. am descoperit defecte si nepotriviri... dar ne cunoastem si ne iubim atat de complet... ca nu am reusit sa pasim pe carari diferite, desi am ajuns la rascruce... ne-am certat pentru prima data, ne-am plecat si ne-am intors unul altuia.. nu stiu nici acum daca chiar am invatat sa luptam atunci. eu murisem cand ai vrut sa pleci si m-am nascut inca o data cand mi-ai promis ca o sa ramai....

Am fost in purgatoriu... un zbucium cretin, nelamuriri fara logica si pierderi de sine, de memorie sau de vremuri. m-am simtit singura cu tine, fara tine, singura cu mine, parasita de puteri si nevoita sa iau decizii. nu am reusit niciodata sa mai decid doar raportat la mine, esti peste tot. si a mai trecut un an.

Al treilea an si dezlantuirea Iadului....un iad crescut din neant pe purgatoriul nostru dulce-amar care oricum abia mai atarna de un fir de dragoste. cand s-a pornit furtuna cea mare... ne-am adunat mintile si sufletele din imprastieri si am reusit sa ne sustinem reciproc... ne-am tinut de mana strans prin iadul acela si am trecut o mare de plans impreuna. dar ne-am schimbat. mult si iremediabil. ne-am lovit un pic la cap si ne-am zdrelit sufletele de stanci inalte. dar dragostea noastra cea mare a invins si stim ca nu mai putem fi vreodata unul fara celalalt.

Esti cel mai rau si cel mai bine de atunci. esti departe de tot ce imi doream acum 3 ani si totusi esti ultima si singura mea dorinta pe lumea asta. esti dragostea mea si agonia mea. nici nu mai stiu daca astept sa recladim un rai al nostru ca la inceput sau doar ne stingem incet...  intram in anul patru de amor infinit. au trecut primii 3 ani si poate restul va fi mai cald si mai lin... am consumat si paradisul inceputului si cuprinsul cu intrigi si iadul caderilor. ce mai putem face? suntem totusi impreuna cumva, in felul nostru.... ne iubim ca doi copii desculti prin ploaie.

Simt ca imi abandonez vise si planuri, desi ma urmaresc mereu. vreau copil, vreau casnicie, vreau stabilitate si armonie. nu avem nimic din toate astea si totusi nu mi le doresc fara tine. stiu, simt in bataile inimii ca nu mai pot trai fara tine, ca as muri la propriu daca nu ai exista in viata mea. ce bine ca esti, totusi! suntem atat de noi si fiecare in parte e inca pierdut in niste valuri... e mare marea noastra.... mereu ne vom intalni in ea sau la mal, ca-i flux sau reflux, ca-i lina, limpede sau tulbure si involburata. e marea noastra... dragoste.

hai sa plangem impreuna inca o mie de ani.
hai sa fim, mai ramai si lasa-ma sa-ti fiu.

pentru mine

de ziua indragostitilor am fost sa vad marea, la o ora si ceva de Roma.... cu palmieri adevarati, oameni de la mare adevarati si pietricele adevarate. nu erau scoici. poate ca astia in italia nu au scoici. dar era miros de mare si dor nebun de tine care a alergat in zarea aia senina. toata dragostea mea am dus-o la mare si am facut-o mare ca ea.... am plans de fericire.

in alta zi mi-am taiat unghiutele si m-am tuns cu forfecuta aia mica rosie. cate poti sa faci cu o forfecuta. m-am facut asa frumusica un pic. si tot la acasa m-am gandit, unde am de toate. oricum, am invatat ca avem nevoie de foarte putin ca sa existam decent... si totusi - confortul de acasa nu e nicaieri.

acum ascult madalina manole. si maicile romance de aici au fost fane.... o bucatica din acasa e in slagarele astea si mereu ma fac sa ma simt bine si mai aproape de toate ale mele.

trece timpul si mai am un pic si termin experienta asta. am facut-o si pe asta. am ajuns aici unde am visat din facultate. si e cu folos. cu stres, cu zambete, cu poze si mandrii, cu doruri si nevoi.

multumesc.

transformari...

cand esti plecat de casa la propriu si mai mult decat atat, este printre straini, ai la dispozitie o camera mica-mica si un oras mare-mare necunoscut, incepi sa-ti faci tot felul de griji si toate preocuparile si tabieturile tale de acasa se modifica.

dupa ce am vizitat ce era de vizitat si mi-am setat orele de studiu... m-am apucat de sport. acum ii inteleg pe baietii de dupa gratii sau blocuri de ce se apuca de tras de fiare. din lipsa de activitate si comunicare, prieteni, facebook, barfe balcanice si altele care imi umpleau ziua la Bucuresti, te apuci sa... tragi de muschi. astfel ca in fiecare zi mi-am propus sa fac niste pilates si abdomene, asa.... ca sa treaca timpul constructiv. activitate cu folos, ar zice unii... dar sunt convinsa ca o data ajunsa acasa ma voi lasa de ea.

azi mi-am cumparat o bluza verde dupa ce am cautat vreo ora ceva colorat. lumea e terna si aici ca si acasa... toti se imbraca in negru, gri, bej si in general culori cat mai neutre. prefer contrastele cu o culoare puternica sau curcubeul tot pe mine. mai ales cand ma simt bine sau vreau sa-mi pozitivez existenta. asa ca am inceput sa arunc sau sa ma gandesc sa las aici o parte din hainele cu care am venit si sa-mi cumpar chestii colorate-funky. pe bune ca ma simt mai bine de cand port colorat nu doar la chiloti :)

beau apa mai multa. si beau apa mai multa pentru ca mananc mai putin si uneori simt ca pur si simplu trebuie sa ma hidratez sau ca trebuie sa umplu cu ceva golul din stomac. obiceiul asta sper sa se pastreze si acasa. nu mai beau cafea dimineata si fumez cam 2 pachete pe saptamana, ceea ce e complet anapoda fata de obiceiurile mele de gara de nord. in schimb nu trece zi sa nu mananc o fructa - cred ca am mancat deja mai multe fructe decat in tot anul trecut, de cand sunt aici.

am inceput sa citesc mult si cu atentie... deh, face parte din obiectivul cu care am venit aici: studiul. dar ma transpun atat de tare in lecturi si fenomene ca uneori ma trezesc plangand la cate o fraza emotionanta... constat cu bucuria unui copil ca felul in care percep lectura si modul in care are ea efect asupra mea s-a schimbat din facultate incoace.... poate pentru ca acum citesc ce-mi place, ce ma intereseaza si mintea mea de adult sedimenteaza altfel informatia. am plans cand Regele Mihai l-a arestat pe Antonescu pe 23 august si cand Carol I a murit sau cand Regina "Mama Ranitilor" scria despre atmosfera de dinainte de razboi... asta pentru ca acum citesc despre monarhia romaneasca, deseori chiar in Piata San Pietro sub soare de privamara si da... ma iau emotiile la fiecare pagina.

deci managementul dorului functioneaza, abia dupa vreo 2 saptamani incep sa fiu cu adevarat Prezenta in calatoria asta a mea pe mai multe planuri.

sunt fericita.... dolce vita nu e doar un mit!

nota de plata - doctorat

incerc de cateva zile senzatii tari neuronale, intelectuale si ma intreb in ce se mai masoara munca intelectuala, cu creierul adica.... aici in arhivele unde ma scald de doua saptamani deja, gasesc greu ceva care sa-mi fie cu folos in lucrarea mea.... procesul e cam asa.

caut vreo doua zile intr-o biblioteca de indici niste numere. in functie de data, nume, localitate e posibil sa gasesti ceva care PARCA ti-ar completa studiul. si ma duc si cer respectivul document de la niste nenea draguti cu care ma inteleg mai mult prin semne ca ei nu stiu limba engleza, desi lucreaza la (probabil) cea mai tare arhiva din lume (sau poate tocmai deaia isi permit sa nu stie decat limbile in care sunt documentele din arhiva asta, adica italiana, franceza si latina).

scormonesc eu cat pot si pana la urma dau de ceva. ma gandesc ca trebuie tradus in limba mea, ca o sa cer o copie (nu faci tu poze ca la BCU, faci cerere si ti se da un jpeg cu documentul, contra cost), ca o sa adaug la anexe si lucrarea mea va avea deja niste pagini in plus si nu orice fel de pagini ci unele importante cu documente inedite....

apoi ma documentez mai bine la modalitatea de reproducere a documentelor gasite si constat ca daca vreau sa public jpeg.urile lor ma costa cam 50 Euro dreptul de publicare pe imagine. adica un document de 3 pagini, ar costa 150 de euro. Nu ma pot multumi decat cu copierea lor pentru uz personal, le iau acasa si le transcriu, le traduc, dar nu arat la nimeni poza aia frumoasa cu pagina originala din document... si oricum copierea pe foto pentru uz de studiu personal costa cam 12 euro/poza adica o pagina.

am strans deja cateva documente si nu ma lasa inima sa pierd vremea traducandu-le la fata locului, ca in timpul asta mai caut altele si o luna trece repejor. asa ca deja am de platit vreo 230 de euro pe copii cu care ma intorc acasa sa ma uit doar eu la ele si publicului o sa transmit doar traducerea. si profii mei mi-au zis ca daca ma duc la arhive sa fac poze, sa aduc tot, sa copiez, sa transcriu in intregime documentul, sa-l traduc si sa-l public.... dar nu mi-au zis cat costa treaba asta si nici bursa de cercetare nu mi-au dat sa-mi platesc calciu si glicemia....

intr-o zi uitandu-ma pe net... am gasit niste carti. ma duc la editura si le comand la casa, fericita ca am ocazia sa le cumpar. la Romania nu le-as fi gasit sau as fi platit transportul cat juma' de carte. si ce sa vezi? 90,70 euro. pai sa nu-ti iei campii si sa te hotarasti sa te faci prost?

dupa o luna de cheltuieli... bani cu care in Romania traiam vreo 3 luni cu carne si desert in fiecare zi la masa, o sa ma intorc la mama mea acasa. O sa am nevoie de niste bani sa dau la tradus o parte din documente si o s-o rog si pe ea sa ma ajute la transcris in format electronic, ca sa nu pierd eu vremea cu amanuntele astea si sa ma apuc de redactat lucrarea. alti bani, bineinteles. apoi hai sa facem copii la doctorat, sa-l copertam, sa platim restaurantul la profi si ce-o mai fi. si apoi sa mergem la doctor ca parca m-am tras la fata si nu mi-e bine.....

cat costa un doctorat in Romania? cat costa un doctorat sa-l faci pe bune in Romania, fara sa plagiezi, muncind cu ochii si creierul tau? si dupa ce visul acesta va fi realizat.... ce urmeaza?

Ascult asta pe repeat si imi inghit lacrimile. imi vine sa plang de ceva timp incoace, din nimic, din toate, de peste tot, mereu... uneori o fac pana nu mai pot, alteori ma abtin intrebandu-ma care o fi de fapt motivul.... incerc sa caut in mine si acolo nu prea mai e nimic... adica mai sunt atat de putine lucruri si atat de complicate incat....

Sunt la Roma. un vis mai vechi care acum ma copleseste si ma tem ca nu reusesc sa-i fac fata... incerc sa gasesc forta aia cu care sa nu-mi mai doresc nimic. pentru ca orice dor/dorinta implica asteptare si sunt atat de obosita sa astept ca am impresia uneori ca-mi iau campii...

Ma uit la maicile astea cu care imi petrec timpul aici... sunt atat de fericite in simplitatea lor. nu au mare lucru de facut pe lume, si li se asigura cazare, masa, tot ce au nevoie sa traiasca. fara sa aiba grija unui job, a unui partener de viata, planuri de viitor, nimic. ma gandesc uneori ca daca nu o sa ma implinesc in lumea asta complicata, o sa ma retrag la o manastire dinasta si o sa astept sa mor.

Apoi mi se face dor de tine, de mirosul tau si de noi doi dormind incolaciti. Si vreau sa ne casatorim, sa avem copii si sa fim fericiti. incerc sa-mi adun creierii si sufletul de peste tot si sa astept sa ni se intample asta.... sa te astept la infinit asa cum e si dragostea noastra, fara sa ma simt ranita si pierduta de trecerea timpului, de lipsuri, de nevoi, de prea multe ""daca"uri si "parca"uri....

esti ultimul barbat din viata mea.

septembrie

Ploaia asta ne vindeca sau ne raneste? e pansament sau picatura care umple... paharul? sau aia chinezeasca?

incerc din rasputeri sa-mi aduc aminte de o ploaie care mi-a placut.

singuratatea in doi e cel mai tragic moment la care poate ajunge un cuplu. e despartirea cea mai crunta si calmul cel mai tulburator. e un fel de taiere, macel.

eu una prefer sa fiu singura de tot, de o mie de ori.... prefer sa disper la propria umbra, sa-mi fie frica sa deschid usa stiind ca nu astept pe nimeni, sa-mi plang golul din asternut dar cu speranta ca totusi e liber pentru cineva pus deoparte cu grija pentru mine, sa ma spulber in ganduri si visuri ale mele, doar ale mele, sa astept trista ceva mai bun. si asta e o singuratate creatoare, asumata, din care se mai poate naste ceva totusi.

singuratatea in doi e moarte. e gol. e plafonare, sinucidere. incertitudine si haos. suflete facute franjuri care nu mai au putere sa se recunoasca... sa se nasca, sa creeze, sa construiasca in pustiu... un pustiu infinit care ne inunda, ne sufoca spiritele.

iubirile nu au happyend

adevaratele iubiri nu au happyend... pentru ca sunt infinite.

am crezut mereu ca iubirile mele sunt asa....infinite. chiar si atunci cand m-am despartit de un personaj am stiut ca-l voi iubi si dincolo de separarea asta materiala, de lucruri si situatii. am adunat asa cateva iubiri pe care le port si acum. daca i-as intalni, le-as declara dragostea mea perpetua chiar daca nu corespunde cu definitia majoritatii si a realitatii. pentru ca asa vreau eu sa cred ca sunt iubirile adevarate. infinite.

cu toata incapatanarea asta a mea idealista, timpul transforma, ne transforma si ne uita pe noi, pe noi doi, pe noi insine. dragostea plina de patos si declaratii se transforma in amintire dulce sau amara, in drag de cineva, in prietenie, in uitare sau in derizoriu. nu-i pacat?

si cand viata ne duce pe drumuri diferite, oare undeva acolo adanc in noi, in fiecare dintre noi doi, mai putem sa batem inimile la unison? sa stiu ca undeva acolo Infinitul meu isi gaseste Raspuns? n-ai cum sa stii niciodata cand pierzi contactul cu perechea... cu ceea ce a fost o data sufletul tau pereche.... cand vine un sfarsit, oricare ar fi el.... ce se intampla cu dragostea? ramane asa suspendata in timp? persista undeva in alta emisfera sau dispare incet incet?

dragostea adevarata nu are final. de ce v-ati impiedicat de infinitul meu?

urasc oamenii care nu au raspunsuri. si mai tare ii judec pe cei care nici macar nu le cauta, iar cei care nu-si pun nici intrebari.... cred ca sunt deja morti... printre vii.

primavara

Nu exista nimic Total pe lumea asta. totul e sa sa ti se para perfect un puzzle cu piese lipsa.