aniversari

in fiecare zi celebrez cate ceva si e fantastic. mi se pare ca traiesc absolutul in fiecare intalnire, in fiecare clipire, in fiecare picatura de ploaie. si poate suna ca fiind de dincolo de lumi, sau de pe langa ele... dar sentimentul asta il am in tot ce fac si-n tot ce se petrece in jurul meu... completitudine, infinit, fericire sau pur si simplu dragoste. dragoste de frumos, dragoste de lucruri mai putin pozitive, dragoste de celalalt si mai ales dragoste de Mine. ca de aici pornesc toate.

perioadele lungi de taceri literare si blogosferice se justifica din prisma bucuriei si preaplinului din viata mea.

am cunoscut peste 100 de oameni in mai putin de un an, am mai castigat cativa prieteni dragi si personaje cu care creez povesti si care contribuie la evolutia mea. am dat tonul unor fenomene care schimba vieti, relatii, caractere si toate lucrurile astea ma implinesc. mi-am incheiat un an la catedra si experienta asta mi-e atat de draga si revelatoare in ceea ce ma priveste, incat ma convinge ca nu am ales gresit calea pe care m-am nimerit.  am crescut intr-un an prin experiente frumoase. uneori simtim ca evoluam cazand, ca adunand durerile si iesind din noroaie ne maturizam si invatam viata. nu e nevoie de lectii dure ca sa pasesti frumos spre Inainte. poti creste in lumina, la fel cum poti creste si bajbaind in intuneric.

realizez diferenta asta de ceva vreme incoace si parca mai semnificativ mi se pare drumul asta. un drum in care invat, constat, simt ca ma imbogatesc pe zi ce trece din clipe care nu-mi fac rau, din oameni care ma bucura, din situatii care ma umplu de minuni. sunt fericita.

in toate minunile vietii... astazi ne sarbatorim noi doi. a trecut un an si suntem mai vii si mai frumosi ca la inceput. e poate pentru prima data cand Cuprinsul se comporta ca Inceputul si Sfarsitul nu exista nici macar imaginar. am mai avut impresia ca ma simt completa, dar niciodata ca sunt Infinita, ca suntem Infiniti amandoi si dragostea noastra e o certitudine pe care nimeni si nimic nu o poate darama vreodata. stii cum e sa simti la propriu cum iti curge Infinitul prin vene sau cum Infinitul esti Tu? nici macar nu as putea sa explic asta... pentru ca ceva mai absolut de atat nu exista. restul e... rest, iar noua nu ne da cu rest :)

iubesc de un an de zile, pentru o viata si dincolo de ea, pentru alte o mie de vieti. iubesc un Adam, un Fiu Risipitor, un Alfa, Barbatul meu pentru totdeauna. combinatia perfecta intre toate personajele masculine pe care le-am mai avut, pe care le-am dorit, tanjit, sperat, imaginat vreodata. si este chiar mai mult decat mi-as fi dorit. iubesc dragostea cea mare care ne-a legat strans si intamplarea care ne-a adus impreuna.

acum un an, ne luam de mana in parcul tineretului, la festivalul luminii, aprindeam o lumanare pe asfalt si ma aruncam in asternuturi ce miroseau a el. acum un an nu-mi doream nimic si acum am Tot.

"te iubesc", "multumesc", "mi-e dor" sunt sinonime si doar cuvinte care nu pot aduna Marea din sufletele noastre.

Ploaie fara nori

Tu, ploaie fara nori, spre mine incet cobori
Ma uzi tu, dar nu vreau sa apuc
De tine sa ma usuc
Pana la piele si printre tesaturi
Stai in picaturi, lasa-mi picaturi, vino-n picaturi

Tu, ploaie din senin, ca un clandestin,
Te-ai deghizat in cea care mi-a sters
Soarele din mers, cu parul lung si fulgere-n priviri
Nu stiu sa-i mai respir, nu pot sa-i mai respir

Daca asa e dragostea ta, eu mai bine ma lipsesc de ea
Tu, ploaie fara nori, spre mine tot cobori
Ma uzi tot, dar nu vreau sa apuc
De tine sa ma usuc
Pana la piele si printre tesaturi
Stai in picaturi, lasa-mi picaturi

Daca asa e dragostea ta, eu mai bine ma lipsesc de ea...
Pana cand n-o mai ploua, doar deasupra mea,
Iar norii tai vor fi mai prietenosi sau poate mai fricosi
C-o sa-mi gasesc un cer mai iertator, de ploaie si de nori
De ploaie si de norï

mai

vine marea.

un moment pe care il astept, il imaginez, il doresc cam de la primul ciocnit de pahare de la revelion. lucrurile se precipita cu un pic inainte de marele eveniment, dar intalnirea cu marea e un fel de nunta la care e musai sa ajung... se aranjeaza toate in final si sa ma vedeti ce o sa ma perpelesc la soare ca o foca esuata... incepand cu rasaritul de miercuri dimineata :)

R. mi-a zis ca marea nu-i la fel fara mine acolo. m-a uns pe suflet cu o declaratie simpla care mi-a starnit lacrimi de bucurie. vom fi impreuna la tarmul nostru, ne vom tine de mana si vom vorbi vorbe despre nimic si despre noi. o sa fie de poveste pentru ca la marea cea mare intotdeauna se croseteaza povesti.

studenteste, cu bursa la ciorap, cu cortul si cu zambete tampe pe figuri, ne ducem in haosul ala sa ne gasim linistea de fapt. e... paradoxal. mergem in vama sa ne asezam cat mai departe de agitatie, sa ne traim zen-ul in pace si liniste, cu muzici bune in surdina. ceea ce vama nu mai e demult. dar cumva.... compania face diferenta si de fiecare data reusesc sa ma diluez acolo in fumuri trase cu pofta din tigari prea multe, in cafele la ore imposibile cu cearcane curgand pe obrazul ars de soare, in priviri jucause si pline de haz.

asta pentru ca... prietenii stiu de ce :)

mai ramai

"ramai la mine"... poezia asta mi-a fost refren perpetuu din copilarie pana in cele mai adanci iubiri ale vietii, pana in cele mai complicate demersuri de evolutie, in toate istoriile si clipele reale si ideale.

m-ai adus astazi aici, la acelasi vers care mi-a strabatut fiinta si m-a tinut de mana prin viata si printre oameni... pana la tine.  "o, ramai la mine... te iubesc atat de mult..." un scancet atat de simplu si de coplesitor... o tanguire a spiritului atat de adanca si de completa... cateva cuvinte care supun o mie de gesturi de amor, un vers care acopera toata agonia dorului, a dorintei, a fricii, a iubirii. un vers ca o dulceata de cirese amare... amar sau dulce in esenta lui?

m-ai adus aici... la poarta asta a lumii. ti-am recitat, te-am recitat si m-am umplut de lacrimi nescurse. plansul goleste sau umple? inunda sau secatuieste?

cand nu plangi pentru mult timp nu e ca si cum nu ar ploua pe pamant? nu e ca si cum sufletul ti-ar deveni arid si s-ar cam sufoca in seceta? n-ar deveni fiinta nefertila, nefiind udata din cand in cand cu... lacrimi? uneori simt ca daca nu-mi plang plansul, ma ofilesc. nu ma las eliberata si ma usuc definitiv. cam asa m-am simtit astazi cand mi-am acoperit fiinta de pleoape obosite, dupa un vers ce mi-a desfasurat toata viata in fata ochilor....

in asteptarea plansului eliberator... te iubesc infinit si te rog... te implor, mai lasa-mi-te o zi, o ora, o secunda...

reveniri sau deveniri?

inchisesem paginile aici... pentru ca viata mea daduse pagina la un alt capitol, mai mult trait decat dorit, scris, imaginat, teoretizat, desenat in cuvinte... imi era bine asa. si uite ca totusi, dupa cateva luni bune, revin la coltisorul meu de scrieri... la piticescu. din comoditate, din atasament, de dor de mine cea de atunci... habar n-am si poate nici nu e important.

am deschis blogul asta atat de demult ca am pierdut sensul initial. nu mai stiu (sau nu mai vreau sa stiu) pentru cine, de ce, ce gandeam atunci. intre timp mi-a fost terapie si chin, evolutie si amuzament, oportunitate si un fel de "acasa" virtual. mi-a fost de toate cand nu mai aveam nimic, si mi-a fost in plus cand le aveam pe toate.

nu ma pot desprinde de... mine.

revin. ma continui. desi nu m-am intrerupt niciodata de fapt.

Ler it be...

e mai Craciun daca postezi ceva pe FB si dai tag la toata lumea? nu e ca si cum ai da un sms personalizat fiecaruia, cui simti si cum stii ca simte - nu un mass. dar nici asa nu e mai Craciun decat daca ai lua la propriu pe cineva in brate care sa aiba iz de iarna proaspata cand iti spune senin vreo urare de bine. Si nici asa n-ar fi mai Craciun decat atunci cand ai avea o stare frumoasa in suflet si ai simti la propriu niste fluturasi de sarbatoare si o atmosfera misto care sa te cuprinda de peste tot pana in adancuri. cam atunci ar fi Craciun, poate.

Craciun e cand simti ca renasti cumva, in orice detaliu sau banalitate a vietii, a clipei. Craciun e cand nu esti singur, sau mai bine spus - cand nu te simti singur. Craciun e cand ierti, te ierti sau poti ierta pe cineva. Craciun e cand ti-e cald.

In afara de un vin bun alb si o bucurie a mamei umbrita totusi spre final de niste spirite malefice, Craciunul asta nu-mi prea seamana a nimic. nu e trist sau vesel, lispit de profunzimi sau prea de suprafata. e pur si simplu o zi din multele, care nu-mi pare speciala...

multumesc S - pentru gandul lui bun si sincer,
Mica mea - pentru o parca-premonitie,
mama - pentru toate,
K - pentru ca vine cu mine maine,
Pisoi - ca si-a adus aminte,
blonda - pentru cantecelul de dimineata,
studentilor mei - pentru zambete si dragalasenie.

eu va doresc un Craciun... si atat.

lista

intr-o zi, alaturi de cativa oameni minunati cu destule lectii de viata invatate, voi face o fundatie pentru tineri cu probleme. un ONG unde orgoliile lumesti si ambitiile personale sa nu primeze in fata scopului initial, acela de a te pune in slujba unora care au nevoie de tine.

cand ma fac mare. acum inca invat si incep sa proiectez visul asta in cele mai mici detalii. o sa fie frumos!

obisnuintele astea...

ce inseamna domne' atasamentele astea... mai ales cand iubesti. nu sunt inca la nivelul ala la care sa iubesc oamenii ca pe copaci, sau lucrurile de parca ar avea suflet toate. desi constientizez cumva toate felurile astea de iubire si modul ideal de raportare la ele. inca nu sunt acolo, dar ma aflu pe drum. zic eu.

sa revenim. iubesc, mi-e dor si brusc cand sunt singura ma apuca asa o frica. ca doar frica e opusul dragostei si nu altceva. nici nu mai realizez daca am devenit dependenta de stare, de senzatie sau de omul care mi le ofera. ideea e ca simt ca raman cumva agatata in trecutul imediat in care eram impreuna si mi se parea ca am toate garantiile din lume, ca pot sa cad pe moale oricand, ca nimic si nimeni nu ma poate darama.

cand pleaca, ca e pana la colt sau pentru mai mult timp... simt ca-mi fuge pamantul de sub picioare, am emotii la fiecare zgomot din casa si brusc raman doar eu cu mine. intotdeauna e spectaculoasa intalnirea cu tine insuti! o iei de la inceput, sau de unde ai ramas cu introspectia si constati ca fricile, nesigurantele, clocotul sunt tot acolo. pana la urma dragostea nu compenseaza nimic, doar amana unele lectii. pana la urma e mai comod pentru oricine sa se bazeze pe celalalt, sa se descompuna si sa se imparta la doi, pentru ca un Eu intreg e coplesitor. e confortabil sa te raportezi mereu la altul, la altii, la altceva decat la Prezent si la Tine.

mi-e dor de tine. scriu ca sa nu ma bag in pat singura. aberez pe internet ca sa-mi diluez senzatia asta de singuratate care de altfel nu te priveste. nici pe tine, nici pe nimeni altcineva.

e complicat sa te imparti la doi ramanand singur si liber. nu a zis nimeni ca un cuplu fericit in libertate si totusi legat in dragoste mereu fresh e usor de cladit. de fapt, complicat e sa te cladesti tu pe tine pe langa un celalalt. mi se pare acum, dupa multi ani si incercari de a trai in Doi, ca e incercarea si lectia vietii mele. ca e dragostea cea mare pe care va trebui sa o invat, incepand cu alfabetul. 

nu cred ca repetitia e mama invataturii, cine o fi zis asta? ca doar nu suntem tocilari in dragoste si in viata. de rutina si lectii prost intelese se plang toti frustratii in amor si neimplinitii. tocmai pentru ca au repetat la infinit ce parea frumos la inceput. cred ca un pas inapoi si un minut in plus de concentrare, sau o privire in oglinda dimineata pe racoare sunt instrumente mai eficiente pentru materia asta...

ma bag totusi in pat. cu doruri si iubirea mea cea mare. cu frici cu tot. cu mine.

oala sub presiune

cand eram mica mama punea in oala sub presiune chestii si pleca. imi spunea sa dau la foc mic cand incepe sa tiuie... era o lectie invatata demult si repetata la infinit desi nu intelegeam de ce. ieseau din oala aia tot felul de bunatati si cumva, cand am crescut mai mare, stiam ca am aportul meu la toate bucatele alea prin simplul fapt ca dadeam la foc mic cand trebuia.

uneori uitam... ma obisnuisem cu tiuitul ala infernal si nu mai realizam diferenta dintre liniste si zgomot. lasam toate asa cum erau si efectul nu era tocmai cel mai dorit.

azi e o zi dinaia... in care toate se aduna, de la epuizare fizica, pana la incarcare peste masura psihic, din toate energiile negative ale altora. o zi in care ai da orice sa faci cu totul altceva, cand nu mai reusesti sa fii prezent si ti se pare ca toate sunt o corvoada, ca realitatea nu e de fapt acolo unde esti tu sau... invers, ca tu esti defazat total de toate cate ti se petrec. e o zi in care ma simt coplesita... de bune si rele, sunt sub presiune si a inceput sa-mi tiuie mintile demult... m-am si obisnuit cu asta...

vreau sa dorm sa ma trezesc la primavara. nici anotimpul nu ma ajuta foarte mult sa-mi mentin veselia...in fiecare weekend vad covorul de frunze galbene, inca vii, din curtea centrului unde lucrez. zici ca-i un tablou de-al bunicilor... si cu fiecare saptamana galbenul ala se maroneste si singura bucatica de natura din munca mea se face gri. e chiar trist.

sa vina cineva sa dea focul la mic...

cafea

e minunat cand, uneori... cineva iti face cafeaua de dimineata si te asteapta cu un zambet sa o savurati impreuna. cu tot cu laptele si zaharul amestecat in ea, deloc dark, ca doar intre noi lucrurile sunt mereu dulci-amarui, gustul cireselor si al cafelei-cum-ne-place-noua. adica gustul acela perfect in paradoxul substantelor ce il compun.

m-a flatat cand m-a intrebat sincer si cald: de ce eu?

multumesc.