azi... m-am ocupat un pic de mine... m-am simtit un pic flatata la aprecierile unui necunoscut. m-am gandit la trecut si am intalnit o umbra a lui fara sa vreau, fara sa sper, fara sa-mi faca bine. am scris cuiva drag si am reusit sa fac sa ajunga unde trebuie mesajul. mi-am vazut dragostea cu alti ochi si incerc a mia oara sa iau decizii. deciziile bune. m-am bucurat sincer pentru un pui dulce ca a reusit sa treaca de linia de Sosire a unui drum lung si frumos. am trecut pe langa o biserica si m-am gandit la povesti cu printi. am visat flori. le primeam.
vreau... liniste. mi-e dor de mare. mi-e dor sa merg la cimitir la tata. am hotarat ca de 1 mai ajung la valuri. chiar si pentru cateva ore. intre 2 sesiuni, inainte de furtuna celui mai greu examen din viata mea. dupa un inceput de an haotic. vreau sa respir marea. nu sa petrec 1 mai. vreau doar nisip, desculta, briza, plete in vant si cateva poze cu acele culori ale marii.... la petit fille de la mer! o da. ce bine mi-e acolo. cat ma cheama si ce m-as duce de fiecare data cand ma sufoc aici.
am vrut doar sa fim prieteni... in adevaratul sens al termenului si conceptului... adica sa fim acolo cand e nevoie, sa stim cand sa tacem si cand sa spunem, sa ne dam seama de ce face rau sau bine in virtutea faptului ca ne cunoastem. am vrut respect de sine si de celalalt si o amicitie care sa dureze chiar daca nu ne vorbim cu zilele si chiar daca ne vorbim zilnic. am vrut o relatie de la om la om, fara statusuri si statute cu masti. am vrut sa fie bine.
am inchis cu lacate mari o iubire ce ramane in cimitirul cu amintiri, tocmai ca sa pot fi om si prieten cu cel pentru care simt mai mult de atat. am invatat sa-mi doresc lucruri posibile si sa inghet visele si dorintele care nu au sorti de izbanda, si nici macar asa nu s-a putut.
imi pare rau. dar daca nu poate ramane nici macar respectul si prietenia... atunci...ramane cimitirul de aminitiri. un rai din care nu ma poate izgoni nimeni.
asta cu listele nu mi-am dat seama daca vine o data cu varsta sau pur si simplu oamenii simt nevoia la un moment dat sa materializeze gandurile si dorintele in scris, cu liniuta...
cert este ca e vorba de un exercitiu care n-are de ce sa faca rau. si mi-am facut lista pe 2010 cu tot ce-mi propun si imi doresc sa fac.
- vreau sa ma tratez din toate punctele de vedere.
- vreau sa am mai multa grija de mine, de la a ma da cu crema pe maini cand mi se usuca pana la a ma da cu crema pe suflet cand e istovit.
- vreau sa stau de vorba cu anumite persoane lucruri pe care nu le-am spus pana acum.
- vreau sa ma exprim in tot ce pot cum pot si sa pictez, scriu, compun, sa dau afara din mine bune si rele intr-un mod creativ care sa nu-mi faca rau si sa nu faca rau nimanui.
- vreau sa termin ce am inceput - scoala si studii, la nivelul la care mi-am propus si sa incep altele in forta.
- vreau sa ma bucur de mine si de cei din jur cat pot de mult si sa elimin pe cat posibil oameni si lucruri, locuri si stari care ma golesc si aduc amar pe gatlej.
asta depinde de mine.
ceea ce nu depinde de mine nu pot propune. pot doar sa ma feresc sau sa ma arunc.
la 3 luni fac evaluare!
mda... sunt intr-o cafenea si ma uit pe geam.... si ninge in martie desi mi-as fi dorit sa vad copaci nascandu-se din primavara si verdele acela viu de paradis... sau toamna in culori cu vise din butoiul cu melancolii.... ninge insa. m-am cam saturat de iarna. n-o simt, sunt mult prea calda pe interior. si nu corespunde mediul cu starea in care ma aflu.
sunt obosita un pic insa privirile se indreapta prea Inainte. Inainte e un magnet puternic caruia nu mai pot sa-i rezist. si e bine ca-i asa. o sa pictez mai mult si o sa scriu chiar si nimicuri. o sa mai fac un blog tematic, cu povesti de amor si erotism barbulescian. simt nevoia sa scriu dragostea si s-o expun peste tot. sa stiti ce-ati pierdut, sa stiti ce va asteapta, sa va doriti sa ajungeti acolo, sau sa stiti ca nu sunteti singurii pe lume care au aflat ce inseamna. voi impartasi caci am o mare placere in a imparti tot, in a ma imparti cu totul.
pupici de pitici de la fereastra unei cafenele. afara ninge.
pe 26 februarie la catolici se sarbatoreste Sfantul Alexandru. ii port numele unui sfant care a luptat impotriva ereziei si ma intreb daca nu cumva numele meu.... face ca eu sa nu suport nedreptatea si minciuna, ereziile de zi cu zi ce trebuie sa le infrunt, sa le dezleg si sa le iert....
pana la urma iertarea vine din slabiciune sau din bunatate? ma intreb uneori. eu am iertat mereu, uneori din slabiciune, alteori din pura bunatate. insa iertarea totala nu are cum sa vina din nimic altceva decat din convingerea ferma ca actul iertarii te va elibera de furie, de ura, de aminitire si de necaz. eu iert, pentru ca nu ma pot umple de durere si de loviturile altora asupra-mi. iert si merg mai departe. si in asta nu am limita. in dragoste si in iertare nu exista limite. exista bariere in indurare si ratiune. asta ma face sa plec, sa fug, sa ma detasez sau sa uit, sa nu mai vreau sa am de-a face, sau sa ma transform... insa dragostea poate continua dincolo de toate, la fel si iertarea... o dai neconditionat si nu o mai poti lua inapoi niciodata. ea ramane. chiar daca tu pleci din context. pleci curat. si privind inainte.
cineva mi-a spus candva demult ca ma iubeste. si ca totusi pleaca. si nu am inteles: "cum pleci daca ma iubesti?" si mi s-a raspuns ferm "n-are nici o legatura cu nimic faptul ca te iubesc"... da, am rumegat si am ajuns in calatoriile mele la concluzia ca poti iubi si dupa ce inchizi usa in urma ta, ca poti ierta desi nu mai vrei sa retraiesti momentul sau sa te intorci la momentul de dinainte de impact. poti iubi desi trec ani peste suflete. poti iubi desi nu vrei sau nu poti sa mai fii acolo.
simt nevoia sa spun te iubesc. si o spun in gand cat de des pot.
simt nevoia sa-mi plec capul la pieptul cuiva pe care sa-l cunosc de o viata si sa-l stiu cu mine mereu.
simt nevoia sa vorbesc mult, sa plang, sa scriu, sa rad intruna, sa fabulez si sa fac scenarii.
simt nevoia sa dorm infinit.
simt nevoia sa ma intorc acasa, dar nu in trecut.
simt nevoia sa construiesc in mine si sa privesc inainte.
simt o nevoie acuta sa simt ca sunt iubita si ca cineva undeva se gandeste la mine mereu.
sunt doruri da...multe. si multumesc cerului ca le am. caci altfel n-as avea nimic. sunt sperante si ganduri. sunt planuri si amintiri. si toate astea ma implinesc chiar daca am impresia uneori ca imi lipsesc. le am. sunt ale mele toate. sunt eu.
da, mi-e bine cu mine asa. mi-e mai bine oricum decat mi-a fost atunci cand ma pierdusem. nu mai vreau sa ma pierd si sa pierd. nu mai vreau sa-mi doresc imposibilul. nu mai vreau sa-mi imbolnavesc sufletul si fiinta. vreau sa ma umplu de lucruri posibile, care implinesc si intregesc totul, de lucruri curate si pure, momente sau vesnicii care sa nu doara, sa nu arunce totul in negru.
nu-mi plac oamenii care sunt intr-un fel doar pentru ca anumiti factori din exterior ii fac sa devina astfel. am trecut si eu pe acolo si la un moment dat m-a obosit la culme sa nu mai fiu eu si sa joc... un teatru absurd. mi s-a spus azi ca... "am alergat prin zapada la tine in conditiile de atunci"....
te-as fi iubit de o mie de ori mai mult daca mi-ai fi spus ca "ai alerga la mine prin zapada mereu" sau ca "si azi as face la fel"... nu pentru mine. pentru ca sa ma convingi ca asa esti tu mereu. iubesc un om pentru ceea ce este el in fiecare zi, pentru esenta, substanta din el. nu pentru conditiile date care-l fac sa reactioneze intr-un fel sau altul.
fiecare din noi reactionam pana la un punct din impuls, din instinct, din indragosteala sau pasiune, din furie sau nervi, din ceva ce la un moment dat ne face sa iesim din noi si sa plutim un pic in alt personaj. si e firesc. si e frumos. sau ingrozitor. depinde.
insa esenta este ceea ce conteaza si ceea ce se vede in propria-ti oglinda cand te privesti singur. acea imagine o arat eu si acea imagine imi doresc sa o primesc, sa o iubesc la infinit. da... eu as face si acum lucruri, pentru ca asa sunt eu si pentru ca le-as face intruna daca n-ar fi oameni care sa ma loveasca de bariere precum "in conditiile de atunci".....
te-as fi iubit daca te stiam pur si simplu un om care alearga prin zapezi.... si faptul ca la un moment dat ai facut-o pentru mine m-ar fi flatat. si... "in conditiile de atunci" te-am iubit crezand ca esti omul din zapezi. se pare ca a fost doar un impuls, tu nu esti asa. inca mai caut, te caut...
mda... e un magnet ceva acolo... intr-o zona de cateva zeci de metrii patrati mi s-a petrecut sufletul, mintea, trupul, dorintele, lumea timp de cativa ani magnifici la care ma intorc fara sa vreau aproape.... ca un triunghi al bermudelor, al dragostei si visului.
sa ma explic.
e vorba de un cartier, mai exact cateva stradute. pe una din ele statea un prieten din copilarie si am petrecut multe clipe si inceputuri acolo. dupa ani... facultatea mea, la 2 strazi distanta de locul unde statea M. coincidenta? imi doresc sa stau singura si visam cu ochii deschisi la mansarde sau demisoluri, ma uitam pe geamuri la oameni in casa pana cand.... imi gasesc de lucru. culmea, pe o straduta de langa facultate. dupa o luna.... coincidenta? gasesc sa ma mut intr-un demisol: se numea "Acasa". si la doi pasi de scoala, de servici.
construiesc acolo tot universul meu... daca trebuia sa merg mai mult de o statie cu autobuzul deja ma simteam in excursie. aveam tot ce-mi doream si ce-mi trebuia la doi pasi. scoala. servici. casa. si chiar serviciul mamei.
il intalnesc pe El. si... idila se petrece intr-un club, evident aproape de demisolul meu. universul se dilata dar nu mai mult de cateva stradute. si totusi se umple de... Noi. trec ani. trec multe. si visam la o cafenea a noastra in care sa ne materializam ideile si in care sa ne simtim la fel de bine ca "acasa".
se deschide La Historia. Bistro-ul universului meu. deasupra clubului. pe strada cu demisolul. colt cu facultatea. la doi pasi de serviciul mamei. de casa prietenului de copilarie. de serviciul meu.
prietenul nu mai locuieste acolo. serviciul l-am schimbat. mama s-a mutat la alt sediu. demisolul zace gol caci eu am alt "acasa" acum. a ramas clubul. si tu. si eu. visand. si Bistro La Historia. unde ne vedem si acum. si cine stie pana cand. si cine stie ce ne va mai aduce in zona magica.
sunt fericita. nostalgie dulce. ca un fir de iarba aurie care strabate infinitul. asa-mi esti si asa-mi sunt cele cateva stradute cu tot universul meu acolo. ceva din mine ramane acolo, nu ca intr-un mormant, ci ca o particica ce ma va chema mereu inapoi. raman acolo indiferent unde voi ajunge. sentimentul este aproape identic cu cel al dorului de mare.
Cateva zile de somn, unele de studiu si citit... cine m-a pus sa fac 2 in 1 la drept si un master in acelasi timp...ala sa se faca vinovat ca io... derog de la toate astea.
a inceput anul mult asteptat de pe la mijlocul anului trecut. "las ca la anul pe vremea asta o sa-mi fie bine" sau "lasa ca vine anul nou si trec toate", sau "la anul ma fac mare"... si iaca... a venit. e prea devreme sa evaluez, prea devreme sa sper, sa fac preconizari... si totusi. ma simt puternica. mandra de mine. linistita si curata. ma simt bine cu mine, pe alocuri. obosita. doare uneori dar cred ca durerea este constanta in viata mea. rezist. alteori privesc in sus si nu mai doare nimic de parca sunt un nou nascut care-si urla viata din prima clipire. e bine sa te nasti in fiecare zi. e bine sa mori cat de rar posibil.
e rezonabil sa rezisti sau sa supravietuiesti... dar doar rezonabil. nu mai vreau sa ma multumesc cu "rezonabilul". vreau tot. tot ce-mi sta in putinta si stiu ca pot oferi sau primi. vreau sus si inainte.
