fericirea e simpla

fericirea e un pitic ce danseaza... zicea un vers. bucuria vine din simplitate. din nimic. din putin. din suflete largi si deschise. am luat parte zilele astea la scene de poveste. uitate in cufarul copilariei.

marea e asa cum am lasat-o. limpede si linistita ca un lac ce asteapta. stancile alea te imbie la fotografie artistica si luminile de la localul din golf te poftesc la o bere rece cu privelisti salbatice. e fantastic. e zen. din pacate nu vad implinirea deplina decat in a fi impartasit toate astea cu cineva, oricine, care sa vada ce-am vazut eu, sa simta briza cum am simtit-o eu, sau macar pe jumatate, cineva cu care sa ma tin de mana in racoarea de pe mal. si atat.

prietena mea a implinit 38 de ani. fiul ei de 18 ani s-a inchis in camera cu alti doi prieteni si i-a facut tort, a aranjat un buchet de flori si a scris o felicitare, legata cu snur colorat. a venit cu toate alea in fata mamei si am vazut pe chipul ei fericirea. pura si simpla. lacrimi de emotie si multumire. oameni frumosi. care nu se avanta in materialisme, pentru care o zi banala poate insemna totul, daca sunt alaturi de cei dragi. supriza de a veni de departe pentru aniversarea ei a coplesit-o. mi-a facut gogosi si a incis gratarul. ne-am plimbat pe faleza si am mancat inghetata de parca eram asta vara. sotul ei a rupt un trandafir dintr-un gard de pe marginea drumului si i l-a oferit, ca un adolescent indragostit.

m-am umplut de simplitate si frumos. ma intorc acasa, in orasul cu probleme, cu oameni grabiti si posaci, peste tot se vorbeste de bani, de vise, proiectii viitoare care aduc nemultumiri prezente. regrete trecute care nu te lasa sa traiesti acum. cand viata si noi am putea fi atat de simplii, de minunati, fara artificii si complicatii.... viata asta chiar nu-i o filozofie. 

durere

citeam pe un blog al unui om drag, tare drag.... ca "prea multe dureri nu mai permit durere"... e stadiul ultim al delirului, cea mai de jos groapa a agoniei... cand pur si simplu, nu mai poti. ai mai vrea, ca sa se termine, dar nici nu se sfarseste, nici mai mult de atat amar nu mai exista. si e crunt. caci n-ai scapare. decat sa te opresti in loc, iar ridicarea privirii din pamant sau a fiintei din noroi e grea. e cumplita. e sisifica si ireala.

am cateva momente in viata la care ma gandesc cand am impresia ca mi-e rau. atat de cumplite ca nu le pot divulga aici. dar de fiecare data in tristete cand imi aduc aminte de ele, realizez ca nimic nu poate fi mai dureros ca atunci. si culmea, asta ma face puternica. am un reper de maxima durere. am un punct in univers, dincolo de care nimic nu mai poate durea. nu ma mai poate darama. si totul devine derizoriu pe langa clipele acelea...

si durerea se dizolva. prea multe dureri nu mai permit durere... la fel cum plansul de azi, opreste in loc alte plansuri... la fel cum fericirea de acum nu se compara cu nimic.... niste legi nescrise peste care trecem transformati.

si daca prea multe dureri nu mai permit durere... nimic nu te mai poate rani. si cand nimic nu te raneste, inseamna ca esti imun. dar imunitatea asta trece dincolo de "minus". si "plusul" devine derizoriu. si nu te mai atinge, nu mai simti tremur si fior asa simplu... si situatiile care sa te zdruncine cu adevarat devin din ce in ce mai putine, tu din ce in ce mai constant in simtire si clipire.... selectiv? nu, deloc. doar imun. atat de imun incat doar o lumina puternica poate patrunde prin invelisul gros al experientei si intelepciunii acumulate.

revelion

pe 15 noiembrie am sarbatorit revelionul (meu). fripturici si diverse chestii la cuptor, o sticla de sampanie, un furou negru si o crema parfumata, muzica buna si liniste. multa liniste. si ce bine mi-a fost sa-mi acord momente! si ce bine ca mi-am luat de-o grija.

acum aud in dreapta/stanga "ce faci de revelion?".. de parca cine stie ce zi e aia. na ca eu mi-am rezolvat problema. sunt fericita.

citesc despre caderea comunismului in diverse locuri... compar cu romania si constat ca suntem la coada. chiar si in caderi, nu doar in reusite. adica la capat de tot. in toate. si reiese mereu ca tarisoara noastra draga e "aparte", "caz unic", minunat material de polemica si sarcasm.

m-am calmat si incep sa infloresc. parca ar veni primavara. o simt asa ca o adiere de departe care ma invaluie. de revelionul vostru eu imi port martisoarele :)

oftez adanc, sper sa ma patrunda pana la capat si sa-mi curga prin vene starea asta. mult deacum inainte. e bine asa.

clatite

viata asta e o clatita. o intorci pe-o parte si pe alta, o frigi un pic, dupaia o inghiti ca animalul pana la saturare. de la fluid pana la solidificare se transforma gusturi, izuri, forme si culori. depinde cum e gatita, cica se poate pune zahar vanilat, unii separa ouale, altii nu, unii pun apa minerala, altii doar lapte... deci ca-n viata!

fac clatite. cu ciocolata si gem de visine. poate si cu branza cu verdeata. ciocolata e un fel de noroi in care ma scald cu pofta acum. afrodiziac la senzatii tari, adrenaline duse la extrem si serotonina dereglata. gemul rosu dulce-acrisor e echilibrul spre care tind... dulcele sa completeze acrul dimprejur si cel din urma sa dea aroma vietii. branza e un fel de "sarea in bucate". bonusul din context.

i will build a great pancake-life on my own!

timpul

Timpule! Mai lasa-ma un gand,

Sa-mi planga bland
La inceput de amintire
Pan’la Nemurire.

Timpule! Mai da-mi un deget doar
Sa sorb din el amar,
Tot dorul ce s-a scurs
Tot plansul ce s-a plans.

Timpule… du-ma inapoi,
Amintirea s-o jupoi
Sa-i fiu ce nu am apucat,
Sa schimb pacatul in aluat.

                                Timpule… de-ai fi oprit

                                Amorul ar fi-mpietrit,

                                Si nu curgeam atat venin

                               Si dorul nu-mi mai era chin….

                                             Timpule… de ce ne legi

                                             In cerc ne alergi…

                                             Infinitul nu-i finit…

                                             Iubirea doar a devenit…

                                                                        Eterna.

slagare

... ascult mirabela, si angela, si laura. si-mi place si ma gandesc la copilarie. mi-e dor de Sora dansand ca tacanita prin casa si fredonand pe voci aia cu "de-ar fi sa viiiiiiiiiii" de la mihaela runceanu. cum mancam covrigi in demisolul verde si ascultam muzici, fumand si stand turceste pe jos.

mi-e dor de tata sa-mi puna Sterian la vinil si sa-mi explice insemnatatea fiecarui vers... povestea povestilor si contextul in care au fost scrise toate. sa-mi arate autografe obtinute pe copertile discurilor si sa-mi spuna cat de sexi i se pare angela similea tanara.

mi-e dor de serile de club din liceu cand ma adunam cu oameni beti in cele mai sumbre bodegi, ca sa ne prinda dimineata cu chitari in maini....cantam alifantis, si bertzi si cate altele si traiam cu lacrimi si zambete toate melodiile.

mi-e dor de Club A de unde plecam dimineata la 5 pentru ca nu aveam bani de taxi... luam primul autobuz spre casa cand lumea se ducea la servici sau venea din schimbul trei. si noi eram obositi de atata fericire. cu alocatia cheltuita pe 3 beri si cu sufletele ravasite de dans pe muzici oldies. ii povesteam mamei a doua zi si ma invidia pentru tinerete...

mi-e dor... de clubul meu de pe straduta cu demisolul, unde de la 7-8 seara pana la 6 dimineata ma simteam "acasa", unde mi-am trait dramele, bucuriile, prieteniile, delirul unor ani care nu vin inapoi...

m-am facut mare fara sa stiu... fara sa ma intrebe nimeni daca asta imi doresc.

minuni

sunt unele zile cand mi se petrec minuni... parca sunt intr-un film. asa deodata mi se lumineaza tunelurile si de nicaieri apar lucruri, oameni care ma implinesc.

azi mi-am luat bocanci albastrii. sunt fericita. nu speram. si voi merge la mare la ziua unei prietene dragi. voi manca bun si voi petrece timp frumos alaturi de oameni frumosi. ma voi plimba pe faleza si voi mangaia marea cu privirea... mi se va plimba vantul prin plete si voi veni acasa cu nisip in talpi :)

Mica mea e dulce. stiu ca o supar... dar o simt aproape si asta ma mobilizeaza. un prieten drag imi intinde mana si parca... cumva... doza de "emoisme" din creierul meu in franjuri se dilueaza. imi sunt previzibile toate astea... dupa furtuna vine soarele si invers.

smile... not now!

ma uitam asa la tema blogului meu... cum ar fi sa scriu ceva vesel pe fondul asta trist (emoist)? nu s-ar potrivi nu? dar cum ar fi sa reusesc sa nu ma deprim cand intru pe propriul meu spatiu virtual, aici, si sa ignor culorile si imaginile astea gri? asta da, ar fi un exercitiu de autosugere - pardon, autosugestie. tot acolo e pana la urma.

ma autosug intr-o gaura neagra din care mi-e prea lene sa ies. comoditatea asta... ii zic oboseala de la o vreme, dar ajung sa cred ca obisnuinta si lenea sunt mai aproape de adevar...mi-e teama insa ca nu mai stiu in ce directie sa ma autosugestionez. ca orice varianta as intrezari mi se pare previzibila, cunoscuta parca apriori si deci... neinteresanta. mi se pare ca orice as face e lipsit de substanta, de valoare....

sunt foarte putine lucruri in jurul meu care sa ma mai miste, foarte marunte, rare dar care reusesc sa ma atinga intr-un fel. in rest ma simt imuna. inerta. inutila. nu eu. totul in jur e incolor, inodor si insipid.

azi am primit 2 telefoane... pe unul l-am simtit real, aproape, si da... vad sensul discutiilor viitoare, placerea unui ceai cu scortisoara si a unor taclale simpatice cu un om drag. pe celalalt l-am simtit... nu l-am simtit.

lumea ma intreaba de ce dispar. de cele mai multe ori se simt frustrati de disparitia mea "eu ce vina am? dar ce-am facut sa ma stergi de pe lista?"... nimic. poate tocmai de-aia. nimic nu ma face sa te mentin, nici macar intr-o lista de mess. ca sa ce? sa ne uitam unul la emoticonul altuia in virtutea a ce? cu ce scop? cu ce asteptari? de ce sa ne investim de pomana? pomana cui? iar eu prefer sincer sa ma uit in tavan meditand la nemurirea sufletului decat sa ma pierd in roluri sociale, discutii cu bravari, conversatii de dragul conversatiei si alte variatiuni pe-aceeasi tema. nu ma mai ajuta sa ma lamentez alaturi de cineva, n-am nevoie de umerase pe care sa plang si nici "socializarea" nu are vreun efect magnific asupra mea.

ma iau de mana eu pe mine si ma vindec. sau ma transform. sau redevin. vad eu ce si cum. dar ar fi nedrept sa mai implic pe cineva in treaba asta. sau sa ma apuc de treaba pe jumatate... implicata eu in diverse. si incompleta in toate.

free

am pus punct la niste lucruri... ma simt eliberata. oricum eram libera dar parca lucrurile in care te investesti iti ocupa la un moment dat mai mult timp si spatiu decat le acordai initial....

imi canta pink floyd de cateva zile...e bine. parca sunt intr-o lume paralela si efortul de a ma cobori (sau urca?) in realitate mi se pare din ce in ce mai mare. e obositor. sau sunt eu obosita.

ma reciteam ieri. am devenit emo in ultimul timp :) zambesc amar si ma resemnez. asta-mi sunt acum. un pic umbrita de diverse. e o perioada, si ca de fiecare data, dupa vale vine deal si invers. astept soarele pe strada mea. el e aici, doar ca nu depasesc eu un zid inalt care imi tine umbra deocamdata.

o sa-mi iau bocanci de la clujana, albastrii si niste carti. si poate voi ajunge la mare in 10 zile. ce minunat ar fi! sa-mi mai scald o data privirile in valuri pe anul asta. ganduri marunte de care ma bucur ca un copil. nu vreau sa cresc. e urat aici sus in maturitate si oamenii mari sunt orbi si surzi.

n_ever

umbra... intrii in categoria aia mica si stramta a celor pe care cand ii vad ma topesc... in casuta mea de portelan de unde nu mai iese nimeni odata intrat... acolo stau inghesuite cateva persoane, le numar pe degetele de la o mana si-mi mai raman chiar... si locul se stramteaza mereu.

imi imbatranesc amintirile. sau imbatranesc eu?

nu pot sa definesc starea pe care o am. e ceva ce mi se petrece intodeauna cand lucrurile se sedimenteaza pentru eternitate... ajung sa nu mai pot vorbi, scrie, comunica despre un lucru intrat adanc in mine. ce face parte din mine cu totul si nu mai poate fi dezlipit in veci. ceva atat de intim incat simpla verbalizare ar minimaliza lucrurile...

unii ii zic negare, mintire de sine... dar scoaterea din contextul material a unui lucru, sentiment, fiinta, inseamna la mine adancirea lui in interior.... intr-un loc aparte, unde ii pun coroana si ma inchin lui in cea mai profunda discretie si intimitate. intr-un fel banal spus... moare la exterior ca sa traiasca vesnic in interior... si nu e reclama la bifidus. sau poate ca este... un bifidus al sufletului, al eternitatii....