oameni

mai mor oameni, dar cand se duc ai tai... e teribil de greu sa te imprietenesti cu gandul ca nu s-a terminat nimic, ci doar au plecat in alta parte, pentru o vreme, alta vreme...

accident de masina, oboseala si gata. asta a fost. Sora caritatii care mi-a fost mentor spiritual in copilarie si careia ii datorez toata cultura mea catolica in care am crescut... nu mai este printre noi. o Minune a lumii care a salvat vieti si a imprastiat lumina si speranta oriunde a fost. o mama pentru multi copii aflati in dificultate, un parinte pe care l-am castigat in anul in care a murit tata. si s-a dus, cu tot cu zambetele ei, cu dragostea ei cea mare pe care o daruia neconditionat tuturor... au ramas amintiri frumoase, pilde, tabere, tombole, cantecele si jocuri, piese de teatru si glume, povestiri si fapte cu folos....

am ramas eu, cea care sunt azi cu tot spiritul meu de bun samaritean, cu toleranta si nevoia de a ma darui in tot ce fac pana la capat, am ramas cu o multime de idei si cunostinte care ma ajuta in fiecare zi sa fac ceea ce fac, la servici, la facultate, la catedra sau in banca, acasa, alaturi de ai mei sau oriunde sunt. sunt detalii care mi-au fost plantate cu grija de catre Sora, au crescut si au inflorit in mine. ramane un mare gol aici, pe lumea asta... si dincolo se bucura ingerasii sa o primeasca in hora lor....

Dumnezeu sa te odihneasca in pace, Sora!

intamplari

si uite cum mereu ajung la conexiunile mele, unele mai intense ca altele... azi se implinesc niste ani de cand am fost cu tata sa-si sfinteasca mormantul in care intra peste cateva zile... azi e o zi in care de multi ani plang si imi aduc aminte de el si de toti ai mei care nu mai sunt. azi era un moment de reculegere si introspectie, cu nostalgie si amar pe alocuri. azi... era ziua in care toamna mea inceputa in septembrie devenea aramie cu gust de trecut. azi era... ieri. si nimeni niciodata nu mi-a invadat tristetea pe care mi-o acordam in fiecare an in vremea asta. era momentul meu de planset si amintire.

azi a fost ieri.

pentru ca azi... e ziua noastra, pentru ca e ziua ta. oare de acolo de unde e... tata mi-a transformat ziua asta intr-o bucurie infinita? oare la 18 ani de atunci, imi sarbatoresc astazi majoratul unui gol prin umplerea lui cu tine, iubitul meu, iubirea mea cea mare?

intamplare sau nu, azi e o zi speciala care imi curge in Infinit. La multi ani cu dragoste si dor.

"am facut 32 de ani la tine in brate!" ai punctat tu momentul ca un copil fericit. iar eu am implinit un majorat din care ies cu zambete si liniste in suflet. iubesc si ma transform.

ce bine ca esti!

doar azi

astazi m-am vazut cu un bun prieten care mi-a zis in primele cateva minute de conversatie ca am fluturasi in stomac... da am fluturasi in suflet, in creier, in tot corpul. si se vede, probabil ca am o aura de fluturi pe care unii o percep de la distanta chiar :)

azi am capatat o noua familie, mi s-a spus "te iubesc" de cateva zeci de ori si am raspuns la randul meu cu imbratisari si zambete. tinerii cu care lucrez imi aduc minuni in fiecare zi prin gesturi si cuvinte frumoase. e impresionant cum se pot atasa de un zambet daruit la momentul potrivit, de o mana intinsa, de o secunda de disponibilitate din partea mea. plec de la ei cu impliniri infinite care am impresia ca ma vor asterne toata viata, indiferent cat va dura jobul asta.

azi am baut un ceai fierbinte de fructe. azi mica mea si-a adus aminte de cat de zombi suntem impreuna. azi am plans de bucurie. azi iubesc tot ceea ce fac si sunt.

stii cum e sa obosesti de atata frumos? sa te franga fiecare zi, dar sa te trezesti nou si curat dimineata?

am tot

am 27 de ani si cateva zile... m-am petrecut ca in povesti, zile si nopti la rand cu oameni frumosi si foarte aproape de sufletul meu. ca da fiecare data, tocmai imperfectiunea lucrurilor face ca viata sa-mi para completa... m-am hranit cu un dor nebun de Cineva-ul meu si am reusit ca lipsa lui sa nu-mi fie gol si disperare.

am obtinut intr-un timp record jobul acela mult visat despre care scriam mai jos. cand vrei si faci ceva in sensul corect, se petrec lucruri magice :p. lucrez de doua saptamani in cadrul unei organizatii umanitare si in fiecare zi mi se arata ca viata e mult mai mult decat credeam, decat pare la prima vedere. fac ce-mi place, cu impliniri infinite de fiecare zi, cu emotie la propriu si cu bucurie.

ma schimb in ceea ce stiu ca trebuie sa fiu si faptul ca simt ca sunt pe drumul meu, ma linisteste. cu pasi marunti, ajung departe, acolo unde intr-un fel am stiut dintotdeauna ca voi ajunge. e bine cand iti faci planuri, dar sa fie sincere. mie incepe sa mi se contureze tabloul vietii :) multumesc in fiecare seara pentru asta.

te iubesc.

viitorul nu suna deloc

am invatat de curand o lectie... viitorul nu suna bine sau rau. nu suna deloc. ne suna in creiere si-n suflete in dorinte si pulsiuni, in pretentii de la Sine si asteptari, false - in masura in care nu avem nimic concret pe care sa putem demonstra vreo probabilitate....

viitorul nu exista decat in ego-ul nostru. tot ceea ce Este, e aici si acum. si de aceea nu e bine sa promiti nimic cand stii ca nu stii daca si cu parca. nu e bine sa-ti doresti nimic, ca maine ploua sau e soare si caramida va cadea oricum. nu e ok sa te hranesti din iluziile astea ale mintii pentru ca dupa asta sa dai loc la mea culpe, la regrete, la dezamagiri si iertari. cel mai sanatos e sa fii Prezent.

te iubesc, la timpul prezent continuu.  

dimineata

Buna dimineata cu soare si vant! mintea uneori nu te lasa sa traiesti. in cazul meu, sa dorm. am gandit fara sa vreau toata noaptea. aberatii, tampenii, vise aiurea, planuri, predictii, cate si mai cate, mi-au mers gandurile hai-hui si afara s-a luminat fara ca eu sa-mi fac somnul de frumusete.

sunt agitata si zombi.

toamna

a cam venit. cu o plecare. cu o dragoste mai mare... aceeasi, dar mai puternica. cu un vanticel la amiaza care imi da fiori si racoare in tot corpul. il ador pe vanticelul de septembrie. mi se pare ca e special conceput pentru mine. sau invers, nu conteaza. ideea e ca toamna e anotimpul meu, septembrie e luna mea, vine ziua mea si intr-un fel... luna asta e atat de plina ca deja ma copleseste.

mi-e dor... teribil, simplu, adanc si perpetuu. mi-e un dor frumos. n-am stiut niciodata ce-i aia dor frumos. dorurile mele erau dureroase pana la tine. presarate cu regrete, dorinte neimplinite, vise desarte si culori patate de griuri. dorul nu ar trebui sa fie dureros.

descopar cu tine un dor care ma umple. un dor care desi stoarce lacrimi, nu doare si nu are ghimpi. sunt fericita in dorul meu, te astept la propriu sa te intorci si ma bucur de mine, de noi, de tine, in tot ce suntem impreuna sau separat. cand ma apuca melancoliile, imi dau seama ca ma scald totusi intr-o liniste care ma sustine pe norisorul meu, o pace care nu ma lasa sa ma nefericesc, chiar daca uneori e greu.

te iubesc. te iubesc total.

te miros inca in asternutul pe care nu ma indur sa-l schimb de cand ai plecat. dorm in tricoul tau si te tin in brate in fiecare seara, sau te caut diminetile... te gasesc doar in gand si-n suflet si nu ma doare lipsa ta. decat un pic, uneori. dar stiu ca sunt a ta si cand nu esti. si mai stiu ca stii asta. nu ma incumet sa mai beau cafea diminetile, fara tine. sunt unele lucruri care au devenit ale noastre... si le pastrez asa, tabieturi care... fiind singura, nu mai au farmec. sunt alte lucruri care tocmai pentru ca le stiu ale noastre, continui sa le fac... cum sunt pantalonii aia scurti care-ti plac tie si ii port cu drag si mandrie, desi nu esti aici sa ma vezi purtandu-i :)

detalii marunte care fac diferenta. gesturi care ma compun si ma cresc. sunt al dracului de vie in toate colturile fiintei mele. esti prezent in Totul meu si toamna nu face decat sa nuanteze tabloul asta pana la desavarsire.

nu ma satur sa te iubesc in fiecare clipire.

siceramente feliz!

imi doresc un job. pentru ca de fapt imi doresc o familie si la anul am de gand sa fac un copil piticos. nu e tocmai motivatia care sa ma ajute la angajare, dar de fapt, imi lipseste acel an vechime ca sa pot beneficia de ajutorul de maternitate si de analize la stat.

jobul asta ar trebui sa fie cam asa: intr-un domeniu care sa aiba legatura cu studiile mele umaniste (drept, stiinte politice - fara politica, resurse umane, sociologie, cercetare, educatie, cultura, artistic, etc). sa nu muncesc 16 ore pe zi, vreau sa fac ceva consistent calitativ, nu cantitativ. se pot face lucruri minunate si multe compactate in cateva ore de concentrare maxima si randament intelectual sporit. sa am colegi simpatici, sa nu ma streseze privirea vreunuia sau tonul altuia, pentru ca detaliile astea fac diferenta si in rezultate. nu vreau bani multi, ci doar senzatia ca sunt utila si ca reusesc sa construiesc ceva vizibil alaturi de ceilalti. cum ma intereseaza numai vechimea de un an si sa-mi scot banii pe transport si covrigi, consider ca "pretentiile" de mai sus isi gasesc loc in toata ecuatia asta.

sunt tot felul de piedici pe lumea asta care te fac sa ramai pe loc, aparent. te sperie. adica, nu pot sa fiu educatoare, ca n-am liceul pedagogic, dar vocatia si faptul ca am facut voluntariat cu copii nu se pun. nu pot sa fiu asistent la un cabinet de avocatura, ca nu am examenul de barou luat sau ca nu am experienta. nimeni nu vrea sa inceapa lucruri. nu pot sa aduc pe lume un copil, ca ma gandesc la o mie de lucruri pe care nu i le pot oferi acum.

cu toate astea, caut, intreb, scormonesc, copil-pitic-bebe-mic tot o sa vina la anul, o Ana-Andrada sau un Dan-David. o sa fiu o mamica boema care face martisoare din scoici si o sa ne hranim cu dragoste. multa dragoste. din asta nu am auzit sa moara cineva :) (dar nici nu poti sa supravietuiesti numai cu atat, ar spune mama...)

negative

cum faci cand vin spre tine energii negative de la ceilalti? cand vine unu si-ti zice ca tu bati campii cu optimismul si zambetul tau larg, ca nu esti cu picioarele pe pamant, ca ai pierdut contactul cu realitatea. si iti ofera alternativa: sa pui raul in fata (adica cica sa fii prudent), sa faci scenarii macabre pe termen lung, foarte lung sau mediu - in cel mai bun caz, sa realizezi ca totul e gri sau oricum patat in jurul tau. si in final - ca la astia cu NU in brate exista finaluri: "tu esti defect, ai o boala ceva, nu esti normal". asta cu intrarea in normalitate imi place cel mai mult si ma zgarie pe creier.

si ce faci? daca mai si depinzi de oamenii astia pentru propria existenta (intr-o anumita masura) iti vine, ba sa faci ca ei ca sa fie "bine", ba sa zici ca ei si sa faci ca tine dar tot n-o sa iasa ok, ba sa fugi undeva departe ca sa nu mai lasi loc la astfel de invazii in sufletul tau roz, ba sa iei o pusca si sa faci curat in lume. sa ramana numai aia zambareti.

deci?

(ma doare ficatul de doua zile, ceva remedii naturiste/naturale aveti?)

asa o fi

cum o fi cu dragostea asta impartita la doi? adica nu cu aia cand iubesti totul ca pe un copac, ca un mic budha care nu se ataseaza de nimeni si nimic tocmai pentru ca este super-mega-meta-conectat la toate...

cum o fi in planul asta, unde oamenii inca se cauta, se urmaresc, se gasesc, se asteapta, se iau unul pe altul din galaxia lor si se pun impreuna mai mult sau mai putin constient, voit, gandit? cum o fi cu fractia asta de imparte totul la doi? la noi?

pai pana nu devine "dragoste de copac" nu e bine. nu-i completa. sau pana nu ajungi sa te simti Unul, desi ies doi la numaratoare, nu e bine.

eu ma simt o celula. unica, frumoasa, luminoasa si pura. am nevoie de timp si spatiu, de Libertate ca sa ma dezvolt, sa cresc, sa ma transform, sa ma impartasesc si altora. de fiecare data cand a aparut celula 2 la orizont, ceva a facut ca Eu-celula 1, sa ma patez asa un pic, sa ma umplu de pixeli nelalocul lor. din avion nu se vedea, nu mi se parea, dar luand toate la puricat, am ajuns in timp sa nu ma mai recunosc in oglinda. e trist. si devine complicat. nu vi se pare ciudat ca lucrurile frumoase devin complicate? pentru ca isi pierd puritatea initiala.

ei bine incep sa elucidez misterul. micile detalii fac diferenta. iubesc astral "copacii" dar iubesc cat se poate de uman un om-celula 2, care ma face sa cresc, sa luminez mai tare, sa ma simt libera si Una. sunt atat de conectata incat ma simt de parca imi lipseste o mana, un deget, o vena ceva cand nu reusim sa ne ducem vibratiile la unison ca deh... mai are fiecare de muncit la propria individualitate. dar suntem o singura Mare Dragoste si ne crestem impreuna si separat. ne ajutam reciproc sa fim cat mai frumosi Singuri si cat mai completi impreuna. e halucinant, e greu fara sa fie complicat - pentru ca lucrurile curg firesc, ca o apa la vale. e dureros fara sa fie suferinta, pentru ca e intotdeauna dureros cand iti darami incetul cu incetul Ego-ul manifestat. e spontan si dincolo de cuvinte, de minte sau de numaratori. surprinzator, uneori chiar de speriat. dar dincolo de astea, e atat de implinitor si de total. am senzatia ca traiesc Absolutul. il experimentez pur si simplu la propriu, desi n-am stiut niciodata ce e, unde e, cum e.

si pana nu suntem Absolut nu stim ce-i aia. fabulam aiurea. pana nu simti Infinitul cum iti aluneca prin fiinta, nu stii ce-i ala si apoi te simti mic si prost cand iti aduci aminte ce ineptii gandeai, spuneai si faceai crezand ca esti departe. cand de fapt stateai pe loc si te invarteai in cerc.

dragostea dintre noi doi e Marea Dragoste.