vise din trecut

Mă tot gândesc zilele astea la.... tine. De fapt, la mine în raport cu diverse personaje. Cred că pur și simplu toamna îmbie la introspecție, la un gen de auto-reflecție care mă consumă fizic aproape.

Am citit o carte despre iubire care mi-a stârnit gânduri și stări.

Când te-am cunoscut citisem „Fiul Risipitor” și s-a dovedit că ești un risipitor al iubirilor posibile. Cu toate astea, în viața care se întâmplă uneori dincolo de nevoile și voințele noastre, rămâi risipit în sufletul meu și dragostea noastră cea mare rămâne valabilă. Valabilă, infinită, dar nu posibilă.

Mă gândeam la tine zilele astea și am aflat că ești undeva pe coasta Franței, la Marseille. Mi-am adus aminte cum mă vedeai ca o Brigitte Bardot pe malul Mediteranei la braț cu un fel de Alain Delon care erai tu. Și cum trăiam mereu în proiecții frumoase și știam să ne rescriem imaginar povestea, pentru că realitatea noastră era destul de amară de fapt. Dar la vorbe și la imaginație nu ne întrecea nimeni și uneori era frumos.

M-am surprins că nu mă mai afectează amintirea ta și a rămas exact așa... ca o mare lină și frumoasă la care privesc adânc. În fiecare an de ziua mea știu că te duci la marea noastră. Îți mulțumesc pentru asta. Și eu mă gândesc la tine de fiecare dată când o reîntâlnesc și știu că tu ești călătorul și eu țărmul care te conține.

Aseară te-am visat. După aproape doi ani de la formidabila despărțire... se făcea că eram într-o biserică la final de slujbă și în drum spre ieșire, printre mai mulți prieteni apropiați, te-am zărit. Ne-am privit și ne-am întors spre altar împreună. Ne-am așezat pe o bancă și așteptam amândoi cu noduri în gât să ne spunem ceva... oare ce ne-am mai putea spune? îți aduci aminte că ne-am declarat la acel final că nu mai avem nimic să ne spunem? ... eram poate preaplini de amar.

Te-ai uitat spre altar și m-ai întrebat: „Măduca, tu m-ai iertat?”. Iar eu, cu toată dragostea mea, ți-am prins privirea și m-am scufundat în ochii tăi negri și triști: „Da, suflete, te-am iertat”. M-am trezit din visul ăsta tulburată și eliberată în același timp. E o ușurare fantastică să realizez că te voi iubi mereu. Așa, ca acum. Mai plin și mai complet ca atunci, tocmai pentru că nu ne mai facem rău, nu mai avem ocazii de suferință și nepotriviri toxice care ne degradau cu totul. E ca o mare lină din care toate deșeurile au fost selectate :) și puritatea asta care a rămas, sentimentul ăsta de pace și dulce nostalgie... mi-e bun și cald. Știu, cu siguranță, că toate senzațiile astea sunt reciproce și că suntem, amândoi parte a unei iubiri infinite pe care am creat-o la un moment dat și care ființează dincolo de timp, spațiu și viața asta trecătoare.

Știi? acum nu mai am așteptări și nici nemulțumiri sau deșerturi de umezit. Poate că asta înseamnă pacea sufletească sau armonia cu tine însăți. Știu că Suntem, că-mi ești și că-ți sunt într-un fel meta-fizic și profund și când nu ne avem.

Dacă te-am iertat și m-am iertat în toate câte am fost împreună... e cea mai relevantă dovadă că dragostea lucrează și când oamenii mor, dor sau pur si simplu nu mai vor. Tu îmi ești dovadă că unele iubiri nu sunt o chestiune de alegere, se întâmplă pur și simplu.



(Despre iubirile alese și posibile, în episodul următor.)

10 ani de piticescu

Mă uitam la bara de meniu din dreapta și primul post e în 2008. Se fac 10 ani de atunci... și blogging-ul nu mai are farmecul pe care îl găseam la vremea aceea. Nu-mi vine să mai scriu aici, nu-mi vine să mă mai expun așa. Prea mulți ochi și urechi în lumea asta virtuală... Mi-e bine așa cum sunt și cred că pur și simplu închid cartea asta.

decembrie cu ferestre deschise

Petrecem o iarnă caniculară, fierbinte și moale. Mi-e cald ca vara când nu vrei să te atingi de nimic, mai ales în somn, pentru că totul se lipește și ies scântei. Exact așa mi-e iarna cu tine. Fierbinte.

un sezon de fericire

E ca atunci când faci shopping-therapy. O comandă pe net și în câteva zile totul se luminează, ai ceva nou, lumea te complimentează, ți se modifică privirile și starea de spirit. Așa am început vara...

A trecut un sezon de fericire. Uneori parcă nici nu mi-e bine cu atâta bine sau e doar teama mea de efemeritate și nu mai știu să fiu fericită. Am trăit o vară atât de plină, o vară-pansament, o vară fierbinte alături de Omul-potrivit care, prin prezența lui m-a eliberat de jugurile unei iubiri imposibile și toxice. 

Trăiesc. O nouă viață, un nou anotimp, un bărbat nou în viața mea, o proaspătă revenire și recunoaștere de sine. A trecut un anotimp împreună și am reușit să-l facem memorabil. Începe toamna mea, acele luni frumoase, colorate, când începi lucruri și tragi concluzii. Calendarul meu a început mereu la 1 septembrie, nu pe 1 ianuarie și mi se pare un Revelion mult mai frumos în partea asta a anului....

Septembrie e întotdeauna un start. Îmi fac planuri, trag concluzii, îmi deschid o agendă și vreau o groază de chestii pentru mine. Diferența e că acum, simt după mult timp, că anotimpurile nu curg în van, că toamna chiar e frumoasă și că am alături un personaj care mă completează și mă crește. Am trecut prin atâtea dezintegrări și prăpăstii.. dar toate au trecut într-un trecut mult prea îndepărtat. Nici măcar nu mai am curiozitatea să mă uit în urmă peste umăr, așa... într-o doară. Relevant e doar înainte.

mai bine lasă, mai bine fără

O mie de ani ne-ar trebui să reclădim ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră.

Cam așa este. Și cum nu avem o mie de ani și oricum nu mai cred că ar merita, e doar un punct în univers și mergem înainte. Cum zice în filmul ”What dreams may come”: In life you love, you learn and you go on.

Am reușit împreună cumva, dar foarte separați, să despărțim o dragoste. Mă întrebi cu reproș cum pot să las baltă 5 ani din viața mea și cum pot să te șterg de tot din viața mea. Mi-e simplu acum să fac asta, eram doar la un gest distanță. Dar drumul ăsta a fost atât de lung pentru mine... ani de zile m-am strofocat să reușesc, să pot, să mă conving. Pentru tine e brusc și ne-așteptat. Pentru tine e începutul unui potențial final pe care nu-l credeai posibil. Pentru mine e sfârșitul finalului. E gata.

Îmi dau seama cât pot trăi doi oameni unul cu celălalt și de fapt să simtă și să vadă aceeași realitate diferit. Cum pentru tine era albă și pentru mine era neagră viața. Cum eu îți spun că nu mai pot, și tu îmi spui că mă iubești, și apoi dărâmi, și eu mai stau un pic, și dupaia plec și iar, mereu, simțim și vrem diferit, și ne mințim până devine adevărat că dragostea doare și e reală și funcțională doar așa, cum o schiopătăm noi doi. Nimic mai fals.

După un somn bun, altfel se văd toate. Așa și după mult amar.
Nu te mai iubesc. Nu te iubesc.

Poți într-o zi și cu o vorbă să dărâmi castele și iubiri de o viață. Chiar se poate.
Există ”prea târziu”.

Îmi mai dau seama limpede cât de mult contează să respecți o despărțire, să îi oferi și să îți oferi un pic de demnitate - chiar dacă e dureros, și trist, și de compătimit. Oamenii nu simt la fel nici când se despart. Tocmai de aceea ar fi elegant să lași spațiu și timp, să fie cât mai liniște și calm. Să rămână o fărâmă de respect și considerație față de ființa cealaltă. Să nu duci totul în noroi, în derizoriu, în haos, doar pentru că tu ești cel mai suferind iubit distrus de pe planetă.... dar bineînțeles că nu pot avea pretenția asta de la nimeni, decât de la mine însămi. A rămâne civilizat într-o situație de amor frânt și despărțire devine așa o chestie rară, de parcă doar am citit sau văzut undeva treaba asta, dar noi - oamenii - nu suntem capabili de asta.

Unii își pierd mințile iubind, unii își pierd mințile urând. Alții își pierd mințile, pur si simplu.

Am trecut ca prin urechile acului de tragedia asta, de a-mi pierde mințile. Am fost chiar pe marginea prăpastiei, ba chiar am alunecat un pic. Dar am și eu soarele meu și cineva de undeva de Sus - cel mai probabil că de sus, nu de Jos - m-a tras și m-a ținut la suprafață. Și acum respir, și văd, și simt. 

Trăiesc. 

ruperi de nori

Am realizat zilele astea că răni crestate în carne vie, care credeam că au trecut, au lăsat de fapt cicatrici și efecte perverse pe care le conștientizez abia acum. Acum când iese soarele pe strada mea și realizez ce înseamnă de fapt să fii fericit, nu să te mulțumești cu o idee de fericire pe care încerci cu eforturi să o integrezi în tine...

Ai bătut cuie în sufletul meu și ai lăsat goluri atât de adânci încât nici eu, nici tu, nu am știut până unde se duce golul și întunericul din ele. Am aflat ieri cât de jos am fost și cât de mult m-a afectat totul, cât de nepotrivit pentru mine era să fiu acolo, în situațiile alea... ți-am dat dreptate după ani de zile, fără vălul amorului turbat pe creier și cu înțelepciunea de pe urmă... îți dau dreptate acum: nu ești bărbatul potrivit pentru mine, oricât mi-am dorit eu să mă potrivesc ție și să scriem povești frumoase împreună... suntem o ciocnire de lumi diferite, un babel haotic care a furat o clipă veșniciei. Am furat o clipire în care ne-am imaginat zei și am călcat în picioare lumi și păreri. Am vrut să avem tot pentru moment, dar în momentul fix următor nu am mai avut nimic. A meritat. Nu regret. Am fost atât de sus și am picat atât de jos încât pot spune că le-am avut pe toate și am concentrat Viața în câțiva ani de esență tare. Mulți nu au privilegiul ăsta sau nu și-l permit niciodată. Oare dragostea lor e mai puțin adevărată, viața lor e mai fericită sau mai tristă, pentru că nu dau cu ea de toți pereții - cum am făcut noi?

Te plac, te admir, mă fascinează felul tău de a fi și de a face lucrurile. M-ai învățat fără să vrei ca din atâta cenusă, să mă iubesc pe mine însămi mai mult și mai adevărat decât am iubit orice pereche de până acum. Și pentru asta îți mulțumesc. Dragostea asta de mine mă eliberează de o iubire imposibilă și de o senzație teribilă că toate visurile mele s-au sufocat și înecat în amorul propus de tine... Simt că zbor peste toate astea și că tu, cu iubirea ta cu tot, care nu mi se potrviește deloc... ramâneți în urmă și vă confundați într-o linie a orizontului care vag se distinge....

Orizontul se vede doar când e foarte senin. Atunci toate se limpezesc și poți vedea foarte departe...

nu mai vreau răspunsuri

Nu mai vreau răspunsuri... le-am căutat toată viața și de fapt le am pe toate. Sunt în mine, doar trebuie să dau vălul indiferenței la o parte, să prind un pic de curaj și să-mi asum simțirile și intuițiile. Nu mai vreau răspunsuri.

Vreau să am liniștea și puterea de introspecție să-mi pun adevăratele întrebări. Asta e cel mai important.

Întrebarea de azi este: pot să (mai) iubești un om cu care știi că nu poți construi nimic împreună?

Maytrei

Am recitit de curând Maytrei.  E noul meu personaj cu care mă identific. Probabil caut să mă văd în cât mai multe variante deja consumate și împlinite, ca să mă confirm și să mă validez mie însămi. Dacă acum niște ani eram Eva din Fiul Risipitor (Radu Tudoran) sau doar una dintre femeile Celui mai iubit dintre pământeni, acum sunt Maytrei. Vorbesc limbi diferite cu bărbatul meu, dar ne înțelegem dincolo de cuvinte. Ne magnetizăm într-o lume care nu ne aparține și nu ne știe. Suntem totul și nu avem nimic. Dragostea e atât de mare, încât nu putem trăi unul fără celălalt, dar nici împreună. Suntem sortiți unei pieiri iminente în viața asta și doar iluzia sau credința unei vieți ulterioare sau dincolo de ceea ce putem cuprinde cu mintea de acum, este speranța și bucuria noastră că vom ființa împreună într-un infinit nedefinit. Nici nu mai știm dacă e trist sau doar așa e să fie. Dacă murim în fiecare zi sau doar așa e viața.

Maytrei era zodia fecioară ca și mine. Umbla desculță și deși nu era cea mai frumoasă femeie, devine sub ochii lui cea mai minunată ființă. Știu că nu asta e esența romanului și că poate bat câmpii cu asemănările astea forțate. Dar am găsit acolo câteva detalii care mi s-au părut asemenea mie, câteva nuanțe pe care le cunosc pentru că le-am trăit.

Din păcate sau din fericire, nu am întâlnit nici un Mircea până acum. Toți bărbații mei sunt niște risipitori și slabi luptători pe câmpurile vieții și ale amorului. Poate că bărbații sunt mișto numai în filme și în cărți. Poate că undeva în unicitatea mea, reușesc să atrag numai personaje dubioase pentru care sacrificiul și durerea, empatia și compasiunea sunt chestiuni inexistente, enzime lipsă. Poate că asta o fi misiunea mea, să dezleg ițele unor imposibili. Sau poate dimpotrivă, misiunea mea s-a încheiat și acum doar rumeg o chestiune care nu mai există demult. Sunt singură pe câmpul de luptă, nu am cui și pentru ce să câștig războiul și tocmai de aceea am impresia că nu mă înțelege și susține nimeni.

Poate că pur și simplu sunt în depresie.

joi 6 aprilie

N-am mai scris de un secol aici, se face un an de cand imi stau vorbele in gat si nu reusesc sa sparg gheata. In capul meu s-au scris deja romane, nuvele, povesti de citit in metrou, o antologie de poezii si in general, o biblioteca cu de toate pentru toti :)

Nici nu stiu de unde sa incep. De unde am ramas? Sau de unde am ajuns? Viata e si mai complicata dupa 30 de ani sau doar tindem noi mai mult sa o complicam. Timpul are alta valoare, apuci sa faci putine lucruri pentru tine insati, in schimbi te minti din ce in ce mai cu lejeritate ca de fapt... tot ce faci e pentru tine. Nu prea...

Paradoxurile mele sunt tot acolo. Mai accentuate si sustinandu-mi anxietatile.
Depresiile sunt mai profunde, iubirile mai haotice si mai adanci.
Preocuparile mele, pasiunile si toate visurile sunt concentrate si uneori explodeaza impotriva mea.
Dintr-o joaca nebuna, a devenit totul o lupta aproape crancena. Cresc. Ma maturizez? Asa e peste tot? E bine, e rau?

Cateva fire invizibile se mentin totusi: tot in gara am cele mai adanci introspectii, iubesc infinit, pe tine si ideea de iubire, astept marea in fiecare an sa ma topeasca, mi-e frica de moarte si imi plac piticii.

grizon de sezon

Ma gandeam zilele trecute la albul care infloreste in capul meu.... cam de cand te-am cunoscut. Poate ca nu e corect, dar reusesc sa adun fiecare fir alb in povestea noastra si sa-i gasesc originea si sensul. Esti responsabil de grizonul meu la fel cum sunt responsbila de a ma fi infipt in sufletul tau, uneori cu gratie - alteori cu forta patimasa.

Am multe fire albe in cap, suvite pe alocuri. Si chiar daca imi contureaza un tablou al zbuciumului meu, sunt mandra de ele... sunt incantata pana la extaz si-mi vine sa povestesc oricui ar vrea sa ma asculte de istoria fiecarui fir alb, de istoria mea, a noastra.... marea dragoste involburata.

Daca as sta sa recitesc ultmele posturi de aici, sunt convinsa ca s-ar mai albi un firicel. Dar privesc inainte, inapoiul e acolo in urma... Mi se pare ca dupa atata rau, a iesit si soarele pe strada noastra si ca am mai dat o pagina la romanul nostru. Poate il si scriem candva....

Criza de "dragostea dureaza 3 ani" completata de "criza de 30 de ani", dau impreuna un abis din care cu greu m-am scos la suprafata. Am crezut ca mor lunile astea, uneori chiar mi-am dorit sa mi se intample, am visat orori si mi-am inchipuit cum ar fi sa se termine tot si sa se faca liniste neagra ca atunci cand nu era nimic si Dumnezeu se pregatea sa creeze lumea. Toate trec cu viteza luminii, parca imi aduc aminte un film vizionat demult, desi ma despart cateva saptamani de perioada in care credeam ca nu mai vad malul si ca nu vom mai ajunge niciodata la el impreuna.

Ritmul asta cu care se petrece viata ma oboseste si ma sperie. E coplesitoare orice emotie, orice vibratie, orice gest.... toate sunt intense si ma ridica sau ma prabusesc cu o intensitate nebuna. Si tocmai de aceea... am decis sa fiu atenta. Atenta la viata si la lume, la mine si la tine.... atenta un pic mai adanc... ca sa nu pierd in haosul si in viteza asta.... sa nu pierd esentialul, sa nu ma pierd pe mine si sa nu te pierd de mine.

Sunt convinsa ca am trecut de un mare prag al relatiei noastre, ca am inteles si am invatat cat intr-un doctorat neplagiat... o groaza de lucruri in astia 3 ani. Stiu ca suntem bine si apti sa ne traim cuprinsul, sa ne scriem pe indelete capitol dupa capitol. Pana la capat. Sunt convinsa ca am trecut si peste pragul asta de 30 de ani cu folos si nu foarte sifonata. Abia astept sa mi se intample toate si sa ma bucur de maturitate :) Auto-suficienta asta si constienta lucrurilor ma face fericita si pregatita pentru orice. Si nu, nu ma vopsesc pana nu rasar toate bucuriile si tristetile in parul meu.

Ma iubesc si te iubesc. era si este atat de simplu.

cica Anul Nou

Mi-am imaginat cum o sa ma suni de sarbatori sa ne spunem La Multi Ani impreuna. Apoi mi-am dat seama ca tocmai m-am hotarat ca nu mai am asteptari de la tine. Apoi mi-am adus aminte ca in secunda cand nu mai am asteptari de la tine, va fi secunda cand nu mai contezi si cand nu te mai iubesc. Apoi mi-am recapatat firea si tot am sperat sa ma suni. A trecut ziua si nimic.... Apoi mi-am imaginat cum iti trimit urmatorul sms: "Acest sms putea contine o urare de An Nou. Contine fix Nimicul care ne-a cuprins."

Apoi mi-am zis ca imaginatia e raiul din care nu ma poate nimeni izgoni si ca nu are sens sa fortez realitatile altora sa mi se intample mie. Deci am ramas in asteptare, ceea ce inseamna ca inca te iubesc... si in suferinta. Ceea ce inseamna ca dragostea se imputineaza in favoarea.... cine stie carui alt sentiment.

Sper ca 2016 sa ma umple la loc, fix cat m-a golit 2015.

Draga Mos Craciun,

Iti scriu din filmul meu cu prosti sau pentru prosti. Iti scriu din viata mea pe care nu o recunosc, si mi-o asum fara sa vreau dintr-o complezenta politicoasa... se intampla chestii pe care nu le-am cerut, nu eu le-am cernut si nici macar nu-s suma faptelor mele. Nu prea mai stiu de ce ma aflu aici si ce ar trebui sa fac ca sa depinda iar toate de mine, ca sa ma simt utila si frumoasa, ca sa scap sau sa ma scap de vartejul asta ne-personal in care ma gaseste finalul anului. 

Deci, draga Mosule... vreau sa se faca liniste. In mine si pe langa mine. La interior si la exterior. Si apoi din linistea asta sa rasara lucruri si oameni, floricele pe campii si culori. Sa nu mai traiesc din amintiri, sa nu-mi mai frang sufletul si creierii in cauze pierdute care nu-mi apartin, sa uit, sa nu fi fost niciodata greu. 

Am facut 3 brazi anul asta, si nici macar unul nu e al meu: mama, bunica si iubitul. Sub nici un brad nu reusesc sa ma odihnesc si sa ma simt "acasa". Am facut 4 case in ultimele luni. Mi-am pus sufletul in fiecare dintre ele si apoi am ramas ciopartita si tot pe drumuri petrec cel mai mult timp. Am obosit. Am obosit de mine insami. 

Draga Mosule... stiu ca existi undeva, pentru ca uite - anul asta, desi imi pierdusem speranta, un brad e natural - asa cum mi-am dorit de cand eram mica. Stiu ca existi, pentru ca Mica mea vine de departe sa ne tinem in brate si pentru ca iubitul meu e inca viu. Dar te rog eu, nu intarzia cu Linistea aia... ca mai am un pic si mor de nervi, de stres, de prea multa asteptare, de prea putina speranta, de prea mult haos si prea putina sansa... te rog. 

Draga Mosule... se zicea ca Timpul le vindeca pe toate... dar vad ca s-au amestecat zicalele si credintele, traditiile si firea lucrurilor. Nimic si nimeni nu mai e la locului lui in Timp si Spatiu. Si dupa atata Rau, cand vine Binele? nu asa era ordinea?

Viva Forever

maxime si cugetari

a inceput septembrie si eu numar bobocii din capul meu... mai fac o evaluare, mai analizez cate ceva si concluziile sunt crunte:

cand ajungi prea sus... orice inaltime ti se pare pragul de jos. si statul cu picioarele pe pamant e deja un mormant din care nu mai vrei sa iesi niciodata. ca atunci cand conduci cu 200 la ora si cand revii la 130 ti se pare ca esti o trotineta stricata si ca pana si pasarile dau din aripi mai cu folos pe langa tine...

cand ai tot si te obisnuiesti cu el... totul devine nimic. cand te obisnuiesti si cu nimicul... esti deja mort printre vii. gol imens, intens si fara sens.

dupa trei ani o luam de la inceput. doar ca cu mintea cea de pe urma. iubim ce-a fost, iubim ce-ar mai putea fi intr-o speranta construita utopic si ce este... e derizoriu. nu mai avem timp si chef de noi. prezentul e doar o constructie teoretica. important e ce-a fost ieri si ce va fi maine. cat "maine" poate sa inghite un om?

candva am crezut cu tarie de neclintit ca dragostea e un copac vesnic verde. acum stiu ca exista anotimpuri... a venit toamna si cad frunzele una cate una. din covorul nostru de frunze moarte crezi ca mai poate prinde viata ceva? poate doar niste muguri de... "nu ma uita".

viata ca o vineri

e vineri. port un tricou pe care scrie "trust yourself" si deasupra mi-am pus o bluza de-a ta pe care scrie "paradise lost"... exact asa suprapuse imi sunt starile astazi... si tot mi-e frig fara tine si mi-e dor nebun de noi doi. oare o sa ne ducem vreodata duminicile impreuna pentru tot restul vietii? oare o sa ma simt vreodata sigura pe vesnicia asta care-ti poarta numele si n-o sa mai astept perpetuu sa apari...?

se apropie toamna... e o saptamana de august de parca ar fi noiembrie... oare si vremea asta reflecta de fapt starile mele? ai putea invata ceva din labilitatea vremii din ultimele saptamani... exact pe sufletul nostru a fost. ai parte de lacrimi si daca nu ma vezi plangand, vezi? ploua peste tot.

toamna asta o sa fie cea mai frumoasa. e fix toamna jumatatii mele de viata. toamna care imi va imparti viata in doua si ma va duce pe o carare definitiva. toamna asta voi alege pentru mine.

iubesc. te. din viata mea. ultimul.

scurgeri... curgeri...

ma lasi asa sa ma scurg printre degetele orgoliilor tale... sa ma topesc undeva in eter, in aer sau doar in imaginatia ta.. ma lasi sa ma pierd de tine, sa ne diluam in haosul asta al vietii si crezi ca nefacand nimic imi respecti libertatea. ma lasi balta....

ma las balta... las balta asta in urma mea si curg mai departe... daca dragostea noastra va rezista doar intre doua statii suspendata intre suflete pe o ata imaginara, atunci e ok si nu am nevoie de nimic altceva. nici de prezenta ta, nici de vocea ta, nici de respiratia ta langa clavicula mea, nici de tine, nici de mine, nici de noi. sa vedem cata suficienta exista intr-o iubire absoluta si invizibila. nerealizata si nerealizabila.

o fi asta urmatorul nivel de iluminare pe care eu in micimea mea inca nu-l percep.

iarta-ma ca-ti sunt.

primii trei ani din restul vietii mele

Peste doua saptamani se fac 3 ani de cand ne iubim infinit. iti vine sa crezi? ma apuca asa o neliniste... lumea zice ca dragostea dureaza 3 ani, altii ca nu-i chiar asa, iubirile mele s-au degradat toate in jurul acestui termen... promiti sa fii tu cel care incalci regula asta? promit sa ma inchid in casa si sa astept sa treaca luna macar... sa intram in anul patru si sa-mi sterg din creier frica asta inoculata de oameni.... dragostea mea NU dispare in 3 ani. dragostea mea cea mare e atat de mare incat e infinita.

Am recitit blogul de cand ne-am cunoscut. am trait un inceput lung si frumos. primul an a fost un paradis in care amandoi ne-am scaldat... un pic mirati, un pic inconstienti, un pic prea pasionali. au fost atat de multe si am accelerat fara centuri de siguranta. am stiut ca tu esti Omul meu, nu doar pentru o noapte sau un anotimp. si asa a fost.

Dupa un an de relatie frumoasa, am vrut mai mult. certitudini, siguranta, eforturi vizibile, un pic de responsabilitate. toate lucrurile la care lucram pentru mine, le-am vrut de la tine sau de la Noi...fals, poate. sau fireasca nevoie a oricarei femei care iubeste si se uita pe sine pentru celalalt sau pentru acea a treia persoana generica: NOI. am descoperit defecte si nepotriviri... dar ne cunoastem si ne iubim atat de complet... ca nu am reusit sa pasim pe carari diferite, desi am ajuns la rascruce... ne-am certat pentru prima data, ne-am plecat si ne-am intors unul altuia.. nu stiu nici acum daca chiar am invatat sa luptam atunci. eu murisem cand ai vrut sa pleci si m-am nascut inca o data cand mi-ai promis ca o sa ramai....

Am fost in purgatoriu... un zbucium cretin, nelamuriri fara logica si pierderi de sine, de memorie sau de vremuri. m-am simtit singura cu tine, fara tine, singura cu mine, parasita de puteri si nevoita sa iau decizii. nu am reusit niciodata sa mai decid doar raportat la mine, esti peste tot. si a mai trecut un an.

Al treilea an si dezlantuirea Iadului....un iad crescut din neant pe purgatoriul nostru dulce-amar care oricum abia mai atarna de un fir de dragoste. cand s-a pornit furtuna cea mare... ne-am adunat mintile si sufletele din imprastieri si am reusit sa ne sustinem reciproc... ne-am tinut de mana strans prin iadul acela si am trecut o mare de plans impreuna. dar ne-am schimbat. mult si iremediabil. ne-am lovit un pic la cap si ne-am zdrelit sufletele de stanci inalte. dar dragostea noastra cea mare a invins si stim ca nu mai putem fi vreodata unul fara celalalt.

Esti cel mai rau si cel mai bine de atunci. esti departe de tot ce imi doream acum 3 ani si totusi esti ultima si singura mea dorinta pe lumea asta. esti dragostea mea si agonia mea. nici nu mai stiu daca astept sa recladim un rai al nostru ca la inceput sau doar ne stingem incet...  intram in anul patru de amor infinit. au trecut primii 3 ani si poate restul va fi mai cald si mai lin... am consumat si paradisul inceputului si cuprinsul cu intrigi si iadul caderilor. ce mai putem face? suntem totusi impreuna cumva, in felul nostru.... ne iubim ca doi copii desculti prin ploaie.

Simt ca imi abandonez vise si planuri, desi ma urmaresc mereu. vreau copil, vreau casnicie, vreau stabilitate si armonie. nu avem nimic din toate astea si totusi nu mi le doresc fara tine. stiu, simt in bataile inimii ca nu mai pot trai fara tine, ca as muri la propriu daca nu ai exista in viata mea. ce bine ca esti, totusi! suntem atat de noi si fiecare in parte e inca pierdut in niste valuri... e mare marea noastra.... mereu ne vom intalni in ea sau la mal, ca-i flux sau reflux, ca-i lina, limpede sau tulbure si involburata. e marea noastra... dragoste.

hai sa plangem impreuna inca o mie de ani.
hai sa fim, mai ramai si lasa-ma sa-ti fiu.

pentru mine

de ziua indragostitilor am fost sa vad marea, la o ora si ceva de Roma.... cu palmieri adevarati, oameni de la mare adevarati si pietricele adevarate. nu erau scoici. poate ca astia in italia nu au scoici. dar era miros de mare si dor nebun de tine care a alergat in zarea aia senina. toata dragostea mea am dus-o la mare si am facut-o mare ca ea.... am plans de fericire.

in alta zi mi-am taiat unghiutele si m-am tuns cu forfecuta aia mica rosie. cate poti sa faci cu o forfecuta. m-am facut asa frumusica un pic. si tot la acasa m-am gandit, unde am de toate. oricum, am invatat ca avem nevoie de foarte putin ca sa existam decent... si totusi - confortul de acasa nu e nicaieri.

acum ascult madalina manole. si maicile romance de aici au fost fane.... o bucatica din acasa e in slagarele astea si mereu ma fac sa ma simt bine si mai aproape de toate ale mele.

trece timpul si mai am un pic si termin experienta asta. am facut-o si pe asta. am ajuns aici unde am visat din facultate. si e cu folos. cu stres, cu zambete, cu poze si mandrii, cu doruri si nevoi.

multumesc.

transformari...

cand esti plecat de casa la propriu si mai mult decat atat, este printre straini, ai la dispozitie o camera mica-mica si un oras mare-mare necunoscut, incepi sa-ti faci tot felul de griji si toate preocuparile si tabieturile tale de acasa se modifica.

dupa ce am vizitat ce era de vizitat si mi-am setat orele de studiu... m-am apucat de sport. acum ii inteleg pe baietii de dupa gratii sau blocuri de ce se apuca de tras de fiare. din lipsa de activitate si comunicare, prieteni, facebook, barfe balcanice si altele care imi umpleau ziua la Bucuresti, te apuci sa... tragi de muschi. astfel ca in fiecare zi mi-am propus sa fac niste pilates si abdomene, asa.... ca sa treaca timpul constructiv. activitate cu folos, ar zice unii... dar sunt convinsa ca o data ajunsa acasa ma voi lasa de ea.

azi mi-am cumparat o bluza verde dupa ce am cautat vreo ora ceva colorat. lumea e terna si aici ca si acasa... toti se imbraca in negru, gri, bej si in general culori cat mai neutre. prefer contrastele cu o culoare puternica sau curcubeul tot pe mine. mai ales cand ma simt bine sau vreau sa-mi pozitivez existenta. asa ca am inceput sa arunc sau sa ma gandesc sa las aici o parte din hainele cu care am venit si sa-mi cumpar chestii colorate-funky. pe bune ca ma simt mai bine de cand port colorat nu doar la chiloti :)

beau apa mai multa. si beau apa mai multa pentru ca mananc mai putin si uneori simt ca pur si simplu trebuie sa ma hidratez sau ca trebuie sa umplu cu ceva golul din stomac. obiceiul asta sper sa se pastreze si acasa. nu mai beau cafea dimineata si fumez cam 2 pachete pe saptamana, ceea ce e complet anapoda fata de obiceiurile mele de gara de nord. in schimb nu trece zi sa nu mananc o fructa - cred ca am mancat deja mai multe fructe decat in tot anul trecut, de cand sunt aici.

am inceput sa citesc mult si cu atentie... deh, face parte din obiectivul cu care am venit aici: studiul. dar ma transpun atat de tare in lecturi si fenomene ca uneori ma trezesc plangand la cate o fraza emotionanta... constat cu bucuria unui copil ca felul in care percep lectura si modul in care are ea efect asupra mea s-a schimbat din facultate incoace.... poate pentru ca acum citesc ce-mi place, ce ma intereseaza si mintea mea de adult sedimenteaza altfel informatia. am plans cand Regele Mihai l-a arestat pe Antonescu pe 23 august si cand Carol I a murit sau cand Regina "Mama Ranitilor" scria despre atmosfera de dinainte de razboi... asta pentru ca acum citesc despre monarhia romaneasca, deseori chiar in Piata San Pietro sub soare de privamara si da... ma iau emotiile la fiecare pagina.

deci managementul dorului functioneaza, abia dupa vreo 2 saptamani incep sa fiu cu adevarat Prezenta in calatoria asta a mea pe mai multe planuri.

sunt fericita.... dolce vita nu e doar un mit!

nota de plata - doctorat

incerc de cateva zile senzatii tari neuronale, intelectuale si ma intreb in ce se mai masoara munca intelectuala, cu creierul adica.... aici in arhivele unde ma scald de doua saptamani deja, gasesc greu ceva care sa-mi fie cu folos in lucrarea mea.... procesul e cam asa.

caut vreo doua zile intr-o biblioteca de indici niste numere. in functie de data, nume, localitate e posibil sa gasesti ceva care PARCA ti-ar completa studiul. si ma duc si cer respectivul document de la niste nenea draguti cu care ma inteleg mai mult prin semne ca ei nu stiu limba engleza, desi lucreaza la (probabil) cea mai tare arhiva din lume (sau poate tocmai deaia isi permit sa nu stie decat limbile in care sunt documentele din arhiva asta, adica italiana, franceza si latina).

scormonesc eu cat pot si pana la urma dau de ceva. ma gandesc ca trebuie tradus in limba mea, ca o sa cer o copie (nu faci tu poze ca la BCU, faci cerere si ti se da un jpeg cu documentul, contra cost), ca o sa adaug la anexe si lucrarea mea va avea deja niste pagini in plus si nu orice fel de pagini ci unele importante cu documente inedite....

apoi ma documentez mai bine la modalitatea de reproducere a documentelor gasite si constat ca daca vreau sa public jpeg.urile lor ma costa cam 50 Euro dreptul de publicare pe imagine. adica un document de 3 pagini, ar costa 150 de euro. Nu ma pot multumi decat cu copierea lor pentru uz personal, le iau acasa si le transcriu, le traduc, dar nu arat la nimeni poza aia frumoasa cu pagina originala din document... si oricum copierea pe foto pentru uz de studiu personal costa cam 12 euro/poza adica o pagina.

am strans deja cateva documente si nu ma lasa inima sa pierd vremea traducandu-le la fata locului, ca in timpul asta mai caut altele si o luna trece repejor. asa ca deja am de platit vreo 230 de euro pe copii cu care ma intorc acasa sa ma uit doar eu la ele si publicului o sa transmit doar traducerea. si profii mei mi-au zis ca daca ma duc la arhive sa fac poze, sa aduc tot, sa copiez, sa transcriu in intregime documentul, sa-l traduc si sa-l public.... dar nu mi-au zis cat costa treaba asta si nici bursa de cercetare nu mi-au dat sa-mi platesc calciu si glicemia....

intr-o zi uitandu-ma pe net... am gasit niste carti. ma duc la editura si le comand la casa, fericita ca am ocazia sa le cumpar. la Romania nu le-as fi gasit sau as fi platit transportul cat juma' de carte. si ce sa vezi? 90,70 euro. pai sa nu-ti iei campii si sa te hotarasti sa te faci prost?

dupa o luna de cheltuieli... bani cu care in Romania traiam vreo 3 luni cu carne si desert in fiecare zi la masa, o sa ma intorc la mama mea acasa. O sa am nevoie de niste bani sa dau la tradus o parte din documente si o s-o rog si pe ea sa ma ajute la transcris in format electronic, ca sa nu pierd eu vremea cu amanuntele astea si sa ma apuc de redactat lucrarea. alti bani, bineinteles. apoi hai sa facem copii la doctorat, sa-l copertam, sa platim restaurantul la profi si ce-o mai fi. si apoi sa mergem la doctor ca parca m-am tras la fata si nu mi-e bine.....

cat costa un doctorat in Romania? cat costa un doctorat sa-l faci pe bune in Romania, fara sa plagiezi, muncind cu ochii si creierul tau? si dupa ce visul acesta va fi realizat.... ce urmeaza?