pe 26 februarie la catolici se sarbatoreste Sfantul Alexandru. ii port numele unui sfant care a luptat impotriva ereziei si ma intreb daca nu cumva numele meu.... face ca eu sa nu suport nedreptatea si minciuna, ereziile de zi cu zi ce trebuie sa le infrunt, sa le dezleg si sa le iert....
pana la urma iertarea vine din slabiciune sau din bunatate? ma intreb uneori. eu am iertat mereu, uneori din slabiciune, alteori din pura bunatate. insa iertarea totala nu are cum sa vina din nimic altceva decat din convingerea ferma ca actul iertarii te va elibera de furie, de ura, de aminitire si de necaz. eu iert, pentru ca nu ma pot umple de durere si de loviturile altora asupra-mi. iert si merg mai departe. si in asta nu am limita. in dragoste si in iertare nu exista limite. exista bariere in indurare si ratiune. asta ma face sa plec, sa fug, sa ma detasez sau sa uit, sa nu mai vreau sa am de-a face, sau sa ma transform... insa dragostea poate continua dincolo de toate, la fel si iertarea... o dai neconditionat si nu o mai poti lua inapoi niciodata. ea ramane. chiar daca tu pleci din context. pleci curat. si privind inainte.
cineva mi-a spus candva demult ca ma iubeste. si ca totusi pleaca. si nu am inteles: "cum pleci daca ma iubesti?" si mi s-a raspuns ferm "n-are nici o legatura cu nimic faptul ca te iubesc"... da, am rumegat si am ajuns in calatoriile mele la concluzia ca poti iubi si dupa ce inchizi usa in urma ta, ca poti ierta desi nu mai vrei sa retraiesti momentul sau sa te intorci la momentul de dinainte de impact. poti iubi desi trec ani peste suflete. poti iubi desi nu vrei sau nu poti sa mai fii acolo.
vineri, februarie 26
marți, februarie 9
dor marunt
simt nevoia sa spun te iubesc. si o spun in gand cat de des pot.
simt nevoia sa-mi plec capul la pieptul cuiva pe care sa-l cunosc de o viata si sa-l stiu cu mine mereu.
simt nevoia sa vorbesc mult, sa plang, sa scriu, sa rad intruna, sa fabulez si sa fac scenarii.
simt nevoia sa dorm infinit.
simt nevoia sa ma intorc acasa, dar nu in trecut.
simt nevoia sa construiesc in mine si sa privesc inainte.
simt o nevoie acuta sa simt ca sunt iubita si ca cineva undeva se gandeste la mine mereu.
sunt doruri da...multe. si multumesc cerului ca le am. caci altfel n-as avea nimic. sunt sperante si ganduri. sunt planuri si amintiri. si toate astea ma implinesc chiar daca am impresia uneori ca imi lipsesc. le am. sunt ale mele toate. sunt eu.
da, mi-e bine cu mine asa. mi-e mai bine oricum decat mi-a fost atunci cand ma pierdusem. nu mai vreau sa ma pierd si sa pierd. nu mai vreau sa-mi doresc imposibilul. nu mai vreau sa-mi imbolnavesc sufletul si fiinta. vreau sa ma umplu de lucruri posibile, care implinesc si intregesc totul, de lucruri curate si pure, momente sau vesnicii care sa nu doara, sa nu arunce totul in negru.
simt nevoia sa-mi plec capul la pieptul cuiva pe care sa-l cunosc de o viata si sa-l stiu cu mine mereu.
simt nevoia sa vorbesc mult, sa plang, sa scriu, sa rad intruna, sa fabulez si sa fac scenarii.
simt nevoia sa dorm infinit.
simt nevoia sa ma intorc acasa, dar nu in trecut.
simt nevoia sa construiesc in mine si sa privesc inainte.
simt o nevoie acuta sa simt ca sunt iubita si ca cineva undeva se gandeste la mine mereu.
sunt doruri da...multe. si multumesc cerului ca le am. caci altfel n-as avea nimic. sunt sperante si ganduri. sunt planuri si amintiri. si toate astea ma implinesc chiar daca am impresia uneori ca imi lipsesc. le am. sunt ale mele toate. sunt eu.
da, mi-e bine cu mine asa. mi-e mai bine oricum decat mi-a fost atunci cand ma pierdusem. nu mai vreau sa ma pierd si sa pierd. nu mai vreau sa-mi doresc imposibilul. nu mai vreau sa-mi imbolnavesc sufletul si fiinta. vreau sa ma umplu de lucruri posibile, care implinesc si intregesc totul, de lucruri curate si pure, momente sau vesnicii care sa nu doara, sa nu arunce totul in negru.
pacat... de fulgi.
nu-mi plac oamenii care sunt intr-un fel doar pentru ca anumiti factori din exterior ii fac sa devina astfel. am trecut si eu pe acolo si la un moment dat m-a obosit la culme sa nu mai fiu eu si sa joc... un teatru absurd. mi s-a spus azi ca... "am alergat prin zapada la tine in conditiile de atunci"....
te-as fi iubit de o mie de ori mai mult daca mi-ai fi spus ca "ai alerga la mine prin zapada mereu" sau ca "si azi as face la fel"... nu pentru mine. pentru ca sa ma convingi ca asa esti tu mereu. iubesc un om pentru ceea ce este el in fiecare zi, pentru esenta, substanta din el. nu pentru conditiile date care-l fac sa reactioneze intr-un fel sau altul.
fiecare din noi reactionam pana la un punct din impuls, din instinct, din indragosteala sau pasiune, din furie sau nervi, din ceva ce la un moment dat ne face sa iesim din noi si sa plutim un pic in alt personaj. si e firesc. si e frumos. sau ingrozitor. depinde.
insa esenta este ceea ce conteaza si ceea ce se vede in propria-ti oglinda cand te privesti singur. acea imagine o arat eu si acea imagine imi doresc sa o primesc, sa o iubesc la infinit. da... eu as face si acum lucruri, pentru ca asa sunt eu si pentru ca le-as face intruna daca n-ar fi oameni care sa ma loveasca de bariere precum "in conditiile de atunci".....
te-as fi iubit daca te stiam pur si simplu un om care alearga prin zapezi.... si faptul ca la un moment dat ai facut-o pentru mine m-ar fi flatat. si... "in conditiile de atunci" te-am iubit crezand ca esti omul din zapezi. se pare ca a fost doar un impuls, tu nu esti asa. inca mai caut, te caut...
te-as fi iubit de o mie de ori mai mult daca mi-ai fi spus ca "ai alerga la mine prin zapada mereu" sau ca "si azi as face la fel"... nu pentru mine. pentru ca sa ma convingi ca asa esti tu mereu. iubesc un om pentru ceea ce este el in fiecare zi, pentru esenta, substanta din el. nu pentru conditiile date care-l fac sa reactioneze intr-un fel sau altul.
fiecare din noi reactionam pana la un punct din impuls, din instinct, din indragosteala sau pasiune, din furie sau nervi, din ceva ce la un moment dat ne face sa iesim din noi si sa plutim un pic in alt personaj. si e firesc. si e frumos. sau ingrozitor. depinde.
insa esenta este ceea ce conteaza si ceea ce se vede in propria-ti oglinda cand te privesti singur. acea imagine o arat eu si acea imagine imi doresc sa o primesc, sa o iubesc la infinit. da... eu as face si acum lucruri, pentru ca asa sunt eu si pentru ca le-as face intruna daca n-ar fi oameni care sa ma loveasca de bariere precum "in conditiile de atunci".....
te-as fi iubit daca te stiam pur si simplu un om care alearga prin zapezi.... si faptul ca la un moment dat ai facut-o pentru mine m-ar fi flatat. si... "in conditiile de atunci" te-am iubit crezand ca esti omul din zapezi. se pare ca a fost doar un impuls, tu nu esti asa. inca mai caut, te caut...
sâmbătă, februarie 6
La Historia
mda... e un magnet ceva acolo... intr-o zona de cateva zeci de metrii patrati mi s-a petrecut sufletul, mintea, trupul, dorintele, lumea timp de cativa ani magnifici la care ma intorc fara sa vreau aproape.... ca un triunghi al bermudelor, al dragostei si visului.
sa ma explic.
e vorba de un cartier, mai exact cateva stradute. pe una din ele statea un prieten din copilarie si am petrecut multe clipe si inceputuri acolo. dupa ani... facultatea mea, la 2 strazi distanta de locul unde statea M. coincidenta? imi doresc sa stau singura si visam cu ochii deschisi la mansarde sau demisoluri, ma uitam pe geamuri la oameni in casa pana cand.... imi gasesc de lucru. culmea, pe o straduta de langa facultate. dupa o luna.... coincidenta? gasesc sa ma mut intr-un demisol: se numea "Acasa". si la doi pasi de scoala, de servici.
construiesc acolo tot universul meu... daca trebuia sa merg mai mult de o statie cu autobuzul deja ma simteam in excursie. aveam tot ce-mi doream si ce-mi trebuia la doi pasi. scoala. servici. casa. si chiar serviciul mamei.
il intalnesc pe El. si... idila se petrece intr-un club, evident aproape de demisolul meu. universul se dilata dar nu mai mult de cateva stradute. si totusi se umple de... Noi. trec ani. trec multe. si visam la o cafenea a noastra in care sa ne materializam ideile si in care sa ne simtim la fel de bine ca "acasa".
se deschide La Historia. Bistro-ul universului meu. deasupra clubului. pe strada cu demisolul. colt cu facultatea. la doi pasi de serviciul mamei. de casa prietenului de copilarie. de serviciul meu.
prietenul nu mai locuieste acolo. serviciul l-am schimbat. mama s-a mutat la alt sediu. demisolul zace gol caci eu am alt "acasa" acum. a ramas clubul. si tu. si eu. visand. si Bistro La Historia. unde ne vedem si acum. si cine stie pana cand. si cine stie ce ne va mai aduce in zona magica.
sunt fericita. nostalgie dulce. ca un fir de iarba aurie care strabate infinitul. asa-mi esti si asa-mi sunt cele cateva stradute cu tot universul meu acolo. ceva din mine ramane acolo, nu ca intr-un mormant, ci ca o particica ce ma va chema mereu inapoi. raman acolo indiferent unde voi ajunge. sentimentul este aproape identic cu cel al dorului de mare.
conceptul "Dor" s-a intregit. e maxim.
sa ma explic.
e vorba de un cartier, mai exact cateva stradute. pe una din ele statea un prieten din copilarie si am petrecut multe clipe si inceputuri acolo. dupa ani... facultatea mea, la 2 strazi distanta de locul unde statea M. coincidenta? imi doresc sa stau singura si visam cu ochii deschisi la mansarde sau demisoluri, ma uitam pe geamuri la oameni in casa pana cand.... imi gasesc de lucru. culmea, pe o straduta de langa facultate. dupa o luna.... coincidenta? gasesc sa ma mut intr-un demisol: se numea "Acasa". si la doi pasi de scoala, de servici.
construiesc acolo tot universul meu... daca trebuia sa merg mai mult de o statie cu autobuzul deja ma simteam in excursie. aveam tot ce-mi doream si ce-mi trebuia la doi pasi. scoala. servici. casa. si chiar serviciul mamei.
il intalnesc pe El. si... idila se petrece intr-un club, evident aproape de demisolul meu. universul se dilata dar nu mai mult de cateva stradute. si totusi se umple de... Noi. trec ani. trec multe. si visam la o cafenea a noastra in care sa ne materializam ideile si in care sa ne simtim la fel de bine ca "acasa".
se deschide La Historia. Bistro-ul universului meu. deasupra clubului. pe strada cu demisolul. colt cu facultatea. la doi pasi de serviciul mamei. de casa prietenului de copilarie. de serviciul meu.
prietenul nu mai locuieste acolo. serviciul l-am schimbat. mama s-a mutat la alt sediu. demisolul zace gol caci eu am alt "acasa" acum. a ramas clubul. si tu. si eu. visand. si Bistro La Historia. unde ne vedem si acum. si cine stie pana cand. si cine stie ce ne va mai aduce in zona magica.
sunt fericita. nostalgie dulce. ca un fir de iarba aurie care strabate infinitul. asa-mi esti si asa-mi sunt cele cateva stradute cu tot universul meu acolo. ceva din mine ramane acolo, nu ca intr-un mormant, ci ca o particica ce ma va chema mereu inapoi. raman acolo indiferent unde voi ajunge. sentimentul este aproape identic cu cel al dorului de mare.
conceptul "Dor" s-a intregit. e maxim.
duminică, ianuarie 31
vineri, ianuarie 15
15 zile de 2010
Cateva zile de somn, unele de studiu si citit... cine m-a pus sa fac 2 in 1 la drept si un master in acelasi timp...ala sa se faca vinovat ca io... derog de la toate astea.
a inceput anul mult asteptat de pe la mijlocul anului trecut. "las ca la anul pe vremea asta o sa-mi fie bine" sau "lasa ca vine anul nou si trec toate", sau "la anul ma fac mare"... si iaca... a venit. e prea devreme sa evaluez, prea devreme sa sper, sa fac preconizari... si totusi. ma simt puternica. mandra de mine. linistita si curata. ma simt bine cu mine, pe alocuri. obosita. doare uneori dar cred ca durerea este constanta in viata mea. rezist. alteori privesc in sus si nu mai doare nimic de parca sunt un nou nascut care-si urla viata din prima clipire. e bine sa te nasti in fiecare zi. e bine sa mori cat de rar posibil.
e rezonabil sa rezisti sau sa supravietuiesti... dar doar rezonabil. nu mai vreau sa ma multumesc cu "rezonabilul". vreau tot. tot ce-mi sta in putinta si stiu ca pot oferi sau primi. vreau sus si inainte.
fac primii pasi anul asta, catre... infinit!
a inceput anul mult asteptat de pe la mijlocul anului trecut. "las ca la anul pe vremea asta o sa-mi fie bine" sau "lasa ca vine anul nou si trec toate", sau "la anul ma fac mare"... si iaca... a venit. e prea devreme sa evaluez, prea devreme sa sper, sa fac preconizari... si totusi. ma simt puternica. mandra de mine. linistita si curata. ma simt bine cu mine, pe alocuri. obosita. doare uneori dar cred ca durerea este constanta in viata mea. rezist. alteori privesc in sus si nu mai doare nimic de parca sunt un nou nascut care-si urla viata din prima clipire. e bine sa te nasti in fiecare zi. e bine sa mori cat de rar posibil.
e rezonabil sa rezisti sau sa supravietuiesti... dar doar rezonabil. nu mai vreau sa ma multumesc cu "rezonabilul". vreau tot. tot ce-mi sta in putinta si stiu ca pot oferi sau primi. vreau sus si inainte.
fac primii pasi anul asta, catre... infinit!
joi, decembrie 31
de toate.. prea multe...
a trecut un an.... inceput cu o crima nedorita, continuat cu aberatii si lacrimi, vinovatii si tulburari... o nastere, un pui venit pe lume ca o minune... incheiat cu o nunta... nunta mamei!
un an cu de toate... cu prea multe. ma vreau inapoi. ma vreau linistita si puternica. mai putine lacrimi, mai multa dragoste. mai putina frica. mai multa forta. mai putini pasi inapoi, viata inseamna Inainte. mai putin pacat si constiinta incarcata. mai multa rugaciune si recunostinta. asta imi doresc pentru anul ce vine. pentru mine, pentru tine, pentru toti.
sa fie in cel mai bun ceas mami!
ai grija de tine si de pui, Dor!
va iubesc tare Sora si Dodo!
fiti fericiti si deschisi ca pana acum, prietenii mei dragi!
marți, decembrie 29
sa iei lucrurile ca atare...?
de multe ori ai impresia ca faci asta, si de cele mai multe ori e doar o aparenta. oamenii se privesc unii pe altii din prisma fiecaruia. ma uit la tine si te vad asa cum vreu eu sa fi, asa cum cred eu ca esti, asa cum am eu impresia ca vrei tu sa te lasi privit... si variantele sunt multe pe tema asta.
nimic mai fals in toate.
alunec deja spre Mine desi privirea este indreptata spre Tine. si deci nu contezi, tu in sine, nu esti de fapt decat creatia mea, ceea ce am eu nevoie sa stiu ca esti. si Tu, cel creat, difera mult de Tu - cel care esti de fapt. si pentru ca aceste doua perspective sa se confunde, e nevoie de timp, de putere de a lua totul ca atare, de a te infige in realitate... nu sa o creezi.
este intradevar un talent sa poti fi capabil de asta... sa stii cand si pana unde sa creezi, sa stii cand si pana unde poti inlocui realul cu idealul, absolutul cu concretul.
nimic mai fals in toate.
alunec deja spre Mine desi privirea este indreptata spre Tine. si deci nu contezi, tu in sine, nu esti de fapt decat creatia mea, ceea ce am eu nevoie sa stiu ca esti. si Tu, cel creat, difera mult de Tu - cel care esti de fapt. si pentru ca aceste doua perspective sa se confunde, e nevoie de timp, de putere de a lua totul ca atare, de a te infige in realitate... nu sa o creezi.
este intradevar un talent sa poti fi capabil de asta... sa stii cand si pana unde sa creezi, sa stii cand si pana unde poti inlocui realul cu idealul, absolutul cu concretul.
iulie 2007.. perfect valabil si azi?
nu conteaza din cauza cui si pentru cine scriam asta... conteaza ca ma regasesc si acum pe alocuri. eu sunt eu si acum 3 ani si acum... dubios este faptul ca am cunoscut persoane cu care am repetat stari si goluri... ori semanau ele intre ele, ori eu adun mereu acelasi roade ale relatiilor... te iubesc si te urasc in acelasi timp. imi vine sa blestem ce odata am iubit si-mi vine sa iubesc toate blestemele... ale mele, ale tuturor... imi vine sa ma fac nevazuta, undeva adanc, undeva unde sa nu mai stii, sa nu mai stiu, sa fie gol, alb si liniste. imi vine alteori sa strig, sa auzi, sa ma fac ascultata intr-o lume de surzi... sa ma lupt cu morile de vand de dragul luptei, nu al morilor... imi vine sa fiu cu toata fiinta ceea ce nu sunt lasata sa fiu. imi vine sa nu mai fiu deloc, pentru ca oricum nu conteaza.
ma intreb uneori daca oameni ca tine ar trebui sa traiasca... poate doar ca exemplu de neatins pentru altii. pentru tine nu traiesti, nici pentru o "ea"... si atunci? este oare vreun scop pentru care cei ca tine lovesc si spulbera frumusetea vietii? poate ar trebui sa mori. dar asa, n-as mai avea de cine sa ma feresc, si simplitatea ar deveni prea simpla atunci. am alergat spre diversificare, spre haos crezut ordonat... si asta am avut, si mai vreau, dar nu asa, Altfel. totul vreau altfel.
sau poate ar trebui totusi sa traiesti. sa invete si altii ce-i aia gol imprastiat. sa te priveasca si sa spuna "eu nu voi fi niciodata asa" sau "n-as vrea sa fiu in locul tau". ar trebui sa traiesti ca sa ajungi sa-ti constientizezi nimicul, sa-l limitezi si poate sa nu-l mai dai si altora. fiecare cu golurile lui. si eu nu aveam nevoie de inca un gol...
mda...in sut in fund e un pas inainte...uneori. sau poate mereu. insa acum sunt cazuta, lovita la creier si golita sufleteste. ma voi mai invarti ceva prin cercul asta, o traiectorie continua din care voi iesi la un moment dat, dar nu acum... stau asa cazuta si ma intreb ce naiba se intampla cu mine, ce naiba s-a intamplat de fapt...nu ca as vrea vreun raspuns sau ca as avea vreo minima speranta sa-l gasesc. o sa mi-l creez singura. ca toate dealtfel. eu sunt propriul meu creator, al meu si al tuturor din viata mea. si te-am creat gresit, te-am strambat crezand ca de fapt te fac mai frumos decat esti si-mi fac un bine... mda, nu-i asa. te-am creat gresit si ai facut la fel cu mine. dar calc lutul in picioare, punem totul la topit si facem altceva.
de acum 3 ani...
mi-am recitit jurnalele... la recomandarea psihologului si a unui bun si drag prieten de demult... asta da exercitiu! am gasit acolo ceva... ce pare perfect valabil si azi:
(...)Nu pun intrebari, nu dau raspunsuri. viata curge si este frumoasa oricum. iar noi atat de mici sa o putem controla, sa ne putem controla pe noi insine... atat de relativ totul, atat de nestiut de noi, atat de multe verdicte si posibilitati, atatea cai de urmat si hopuri de trecut. suntem infimi. si in nimicul ce suntem, daca traim totusi o stare ca aceasta (iubirea), chiar si o clipa, inseamna ca nu murim goi. multumesc.
imi place sa cred ca sunt privilegiata. da. sunt. vorbeam candva cu o buna prietena ca am puteri paranormale, de ce? pentru ca intotdeauna cand mi-am dorit un lucru cu adevarat, mi s-a intamplat, mai devreme sau mai tarziu, dar am obtinut dorinta mea. mai este ciudat si frumos in acelasi timp, ca indiferent cat de rau imi este, eu sunt totusi bine. si asta pentru ca am o forta care imi creaza o aparenta de bine, si raul dispare undeva adanc in mine. aparenta asta... desi aparenta, este totusi un lucru magic care ma face sa nu cad, sa nu ma complac...uneori forma creaza fondul. si deci, o forma aplicata artificial pe un fond arid, poate face totusi lucrurile mai colorate, si in final fondul se nuanteaza. este magic. este un lucru pe care multi nu-l pot face... si atunci se cheama "complacere", scaldare. ceea ce eu urasc si nu accept. nu accept stagnarea, oricare ar fi ea. e cumplita.
si da. sunt privilegiata ca sunt asa. ca undeva sus acolo, ceva face ca lucrurile sa fie cu sens, un fel de predestinare. daca este sa ti se intample un lucru, ti se va intampla, oricum ai lupta tu. insa puterea gandului si vointa sincera, putinta si curajul, pot schimba pe alocuri asta. nu poate fi rau la nesfarsit, la fel cum nu poate fi bine la infinit. totul, dar absolut totul se intampla creand. iar noi cream tot. avem forta asta. multi nu o constientizeaza. si se complac. se cred incapabili. batuti de soarta. si poate totusi ei sunt cei care bat soarta. asteapta o mana de sus sa-i ridice, dar nu intind mana la randul lor sa fie agatati...
totul e echilibru. tu, ca om, ca particula infima si plina de gol, de nimic, poti totusi crea un curs. acel ceva de sus face ca lucrurile sa se intample sau nu, in functie de tine si cu tine. predestinare... dar si vointa individuala. un cerc vicios? utopie? aberatie de-a mea de moment? poate. insa sunt sigura ca multi limitam predestinarea, prin inactiune, prin stagnare. prin frica si delasare. altii o grabesc. echilibru? da! asta e secretul. asta este privilegiul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)