metro girl

metro-emo-girl is crying. azi imi dadeau lacrimile in metrou si toate cele imi aminteau de... tine. si statia la care am coborat, si strada pe langa care am trecut, si... barbatii care-mi semanau cu tine toti. si pentru ca (iar) nu am dormit deloc de alataieri, plang din orice si toate mi se prabusesc la picioare. si astept....

da, stiu ca e inchipuit, ca e totul doar in mintea mea, creat si colorat de gandurile mele. ca la fel de bine as putea schimba nuantele si ca de fapt nimic nu te implica sau complica pe tine. stiu ca singura imi creez ideea ca am nevoie de tine, de a fii din nou indragostita, ca dorinta nebuna si dependenta ca de drog sunt proiectii personale. si te iubesc platonic, fara nici o legatura reala, concreta cu persoana ta.... de fapt cred ca e tot un gen de ”in love with love”, insa de data asta foarte constient te-am bagat si pe tine in piesa asta, ca sa dau o forma orizontului.

si astept... sa ma suni. sa-mi dai un mail. sa apari oricum, oricand. sa te privesc in ochi ca pe un privilegiu si sa-mi traiesc viata toata intr-o clipa, atingandu-te doar....si sunt recunoscatoare proiectiei mele utopice ca-mi ofera inca fluturasi si depresii de copil amorezat. credeam cu tarie ca lucrurile astea nu mai sunt posibile. dar uite ca fiinta mea inca poate tremura la simplul ”x is now online”. si asta ma infioara placut. ma bucura. imi reconfirma sensibilitatea si focul. inca nu sunt de gheata.

o sa treaca. pana la urma iubirea profunda si adevarata nu te face sa suferi. e acea stare in care toate sunt bune si frumoase doar pentru ca iubesti. nu pentru ca iti sunt sau nu impartasite toate, nu egoismul de a avea ce-ti doresti dincolo de realitate, nu asteptarile mistuitoare. astea sunt chipsuri - cum spunea cineva. dragostea e aia care ramane, care nu modifica, care te implineste pe tine cu tine pentru ca o constientizezi. si da, voi ajunge acolo. si tu vei fi cu mine, chiar daca nu fizic, sau ca in scenariile mele platonice. vei fi pur si simplu. si te voi iubi pur si simplu. fara complicatii nevrotic-depresive. dar deocamdata ma scald in ele. pentru moment cred ca am de consumat asta.

mama

azi e ziua ei. as vrea sa-ti promit ca voi mentine casa curata si ca voi fi mai putin neatenta in ceea ce ma priveste. ca nu voi face ca tine si voi cunoaste barbati cu o diferenta pana in 5-7 ani fata de mine. ca voi avea grija de sanatatea mea mintala si nu numai. ti-as promite ca nu voi mai minti niciodata si ca imi voi canaliza depresiile in actiuni benefice. ca nu voi mai rataci pentru cauze pierdute, ca voi dormi noptile, voi purta sosete si dresuri iarna, voi bea ceaiuri vindecatoare, si ma voi duce duminica la biserica. voi gandi de doua ori inainte sa fac o data. da, chiar ti-as promite toate astea ca un cadou asa de ziua ta, mama. dar nu pot.

insa pot sa te asigur ca n-am sa-ti mai fac niciodata cadou un mop de ziua ta, ca in anul ala in care am venit acasa cu galeata rosie si mopul si ti-am urat "la multi ani" in stilu-mi caracteristic.  pot sa te asigur ca-mi esti unica fiinta atat de aproape de sufletul meu incat orice ar fi, voi face tot ce pot sa-ti fiu alaturi. ne avem una pe alta de atunci, pentru totdeauna si asta nu se va schimba niciodata.

cumva simt de ceva timp incoace ca rolurile se inverseaza sensibil. uneori ma simt responsabila fata de tine, de parca eu sunt omul mare si tu copilul. tind sa te protejez intr-un fel anume, strain mie pana acum. dar dulce. si toate astea ma fac sa realizez ca... am crescut. desi n-am vrut. mi-e dor sa-ti fiu copil. sa ai grija de mine, sa-mi fi "mami" si toate grijile vietii sa fie la tine in palme. eu sa zburd libera si fericita stiind ca tu veghezi.... uf si e complicat, sa fiu om mare.

ti-as face o felicitare din-aia ca la gradinita. dar pentru ca sunt om mare o sa pictez un tablou pe care sa-l atarni la tine in birou. cam tot aia e, nu?

La multi ani, mama!

discovery

ma simt de parca descopar lumea. ma bucur de gusturi. e fantastic. de cand nu mai fumez, am descoperit fructele... si culmea, incep sa am dependente de-astea benefice, sanatoase. dimineata fara compot de piersici ar fi trista. serile fara portocale n-ar avea farmec. am renuntat la cafea si mi-am luat o mie de ceaiuri. lavanda face minuni la insomnie.

citesc ce scriu si nu-mi vine sa cred ca eu scriu toate astea. ma fac eco-emo-girl. militez pentru o viata sanatoasa, fara grasimi, tutun, etc. beti 2 litri de apa pe zi, faceti sport si mancati sanatos. cu siguranta veti gandi si iubi mai sanatos.  :p

cu toate astea, depresiile si golurile afective nu se pot umple cu...portocale. din pacate. si compotul nu te ajuta sa nu-ti mai doresti imposibilul... sunt cam down in ultimul timp... eu la psiholog nu ma mai duc, a fost dragut dar...nu-i nici o smekerie. la biserica nici atat. de vicii m-am lasat. de oameni nu ma mai agat. si am ramas doar eu. si eu sunt down.

o sa treaca si asta.

exista mos?

iaca citeam pe blogul unde se traiesteunpic despre mos... uff! sa trec peste faptul ca acum ma astept ca toate blogurile sa explodeze in povestioare de sezon, sa trec peste starea mea de maxim sarcasm la adresa acestor minunate sfinte sarbatori care bat la usile crestinilor de pretutindeni... sa trec si peste faptul ca...da, undeva in adancuri imi doresc o atmosfera de poveste, dar prefer "delocul" in loc de imitatii, aparente si chestii superficiale.... si trecand peste toate astea, ma intorc un pic in timp si ma gandesc la copilarie, la copilarii.

stiam ca mosul exista si... la gradinita ma certam cu un fiu de securist, ca ala zicea de mos gerila, eu de mos craciun, si cand mi-a zis ca nu exista mos craciun am venit acasa plangand. nu inainte de al mustrului pe individ. mai stiu ca prietenul meu din copilarie care statea la scara cealalta de bloc, facea in fiecare an tot felul de planuri ultra-complicate de a-l prinde pe mos. isi lega degetul mare de la picior cu ata si intindea frumos prin casa pana la clanta de la intrarea in camera lui. sau lasa geamuri deschise... sau se convingea ca dimpotriva, trebuie sa le inchida cu lacate ca sa induca mosul in eroare. ma amuzau intotdeauna lucrurile astea si-l intrebam curioasa daca l-a prins, in prima zi de craciun, dupa deschiderea cadourilor. dar n-am avut niciodata curiozitatea sau impulsul de a vedea cu ochii mei daca exista sau nu. eram fermecata de ideea in sine. ca eu dorm si mosul vine. si nu vroiam sa stric asta, sa supar pe nimeni, sau sa-mi daram basmul.

chiar imaginasem o prietenie aparte intre mosul nicolae si cel craciun. ii vedeam stand amandoi si fumand pipa in fata unui semineu, privind la listele copiilor si facand planuri. era povestea mea. cand am ajuns la scoala se zvonea ca... mosul nu ar exista. ca de ce sunt mai multi mosi? si la scoala, si la servici la parinti, si acasa, si pe la altii in vizite? cum adica... nu vroiam sa cred. desi mi se infiripa asa un fir logic destul de plauzibil care incet, ma facea sa ies din viziunile mele de poveste. am pastrat insa cat am putut de mult credinta in mos. si in altele... stiam de exemplu ca jucariile mele de plus, o adevarata gradina zoologica, prind viata cand eu dorm, ma vegheaza si vorbesc cu ingerasul meu. ii tin de urat. nimic nu ma impiedica sa cred asta si acum.

dar primul craciun in care totusi am realizat ca... parintii sunt de fapt mosul, sau cel putin ajutorul mosului, a fost la 9 ani. de fapt, si atunci, credeam ca mosul e prea batran si a vorbit cu mama sa-l ajute. desi gasisem pungile de cadouri ascunse prin camara, eu ma incapatanam sa cred intr-o conspiratie magica. imi doream patine si un urs mare panda. si le-am gasit sub brad... era primul craciun fara tata. si in felicitare scria "de la tata". atunci am realizat ca totul e un "fake". moartea era moarte, stiam ca tata nu se mai intoarce. ca nu avea cum sa-mi faca cadouri, sa vorbeasca cu mosul, sa se mai semneze pe vreo felicitare. atunci am realizat ca mama compenseaza cum poate, si pe tata, si pe mos. si viata si moartea. si magia si realitatea. ca de fapt familia, educatia si toata atmosfera de "acasa" sunt create de noi, de oameni. mi-am luat mama in brate, m-am bucurat nemarginit de cadouri si am considerat de atunci ca tata ii da putere mamei aici. ca mosul inspira oamenii mari sa faca gesturi celor mici, si intre ei. ca... pipa sigur fumeaza cu totii, si tata ii distreaza in conversatii amuzante.

si cred si acum in mos craciun. cumva mi se petrec lucruri, pe care nu le spun nimanui, nu le scriu pe nici o lista si totusi ele se intampla...

tears in heaven

sa facem abstractie ca vine mos nicolae in noaptea asta. la mine a venit mai devreme. :p

- dupa mult timp... de parca mi se petrece pentru prima data, dar stiu sigur ca undeva demult am mai patit asa... imi tremura inima in mine cand vad/aud/simt/am orice fel de contact cu cineva. in alte vremuri numeam asta fluturasi sau indragosteala... acum mi-e frica s-o numesc in orice fel. si plang. pentru ca.. in stilu-mi caracteristic nu pot face mai mult de atat. nu poate fi mai mult decat este, si este putin, insuficient mie. imi devine din ce in ce mai insuficient pentru ca imi doresc din ce in ce mai mult.... pentru ca ma gasesc in mijlocul unor asteptari avide, doruri, vise... scenarii de copil bulversat...in love with love or just....?

- sper sa fie doar o chestie imaginara, mentala pe fondul nevoilor mele de afectiune. altfel se va transforma in amar si nu am unde sa-l mai indes. ...

PS: stii cate feluri de a tine pe cineva in brate exista? eu nu stiam.. incep sa fac diferenta.

he made my day!

prieten drag... dorinte de demult implinite pe neasteptate... am in casa un pickup la care ascult intruna povestile copilariei si ma amuz cu ochii in tavan de vremurile care au fost! ce bucurie sa am din nou la ce sa ascult vinilurile mele dragi! si ce bine e sa ai pe desktop ora, data si starea vremii - ma simt asa... mai conectata la realitate! windows7 rulz!
ma mira si-mi place cand... oameni aparent departe de mine sunt atenti la lucruri minore. ca ajung sa implineasca fara sa stie unele dintre cele mai ascunse si arzande vise, pastrate cu grija, mult timp, in sufletul meu. e frumos cand facem gesturi de dragul de a le face, de dragul acelui zambet pe care il starnim cand reusim sa facem o bucurie cuiva, asa... din nimic, gesturi gratuite care implinesc. si devin atat de rare in lumea in care ne scaldam....

sunt fericita. si privilegiata ca inca ma inconjor de oameni... simpli si frumosi, capabili de gesturi... oameni.

ploi

cica e vreme urata afara. eu nu cred. uite acum ma imbrac bine ca un pinguin si ma duc sa-mi beau cafeaua cu o prietena. e urat afara cand te simti urat in interior. mie mi-e bine. sunt happy si energica de-mi vine sa invart lumea pe degete. ma bucur de frig, ma tine in priza.

v-am povestit ca m-am lasat de fumat? ca fac yoga si reusesc sa ma scol singura, fara alarme, pe la 7.30-8 in fiecare dimineata? ca nu mai stiu ce-i aia paine si carne de vreo cateva saptamani? si ca mi s-au daramat niste mituri referitoare la dependente si autojustificari inutile?

ma bucur pentru Mica. a reusit sa faca ce si-a propus. concentrandu-se. atat. nimic mai mult. deci functioneaza. cand vrei un lucru, te gandesti intens la el de parca il ai deja, nu cu inversunare, nu cu negativism, nu cu frustrarea ca nu il ai inca. si il obtii. asist cu placere la bildungsromanul ei. :)

bai si cand o sa ma fac mare o sa va arat eu voua!

fugi

zi de leneveala, cu Mica mea. ascult niste muzici fantastice de ceva vreme si ma apuca un avant creator in toate directiile... scris, pictat, compus, etc. universul sunt eu. si il conjug la ce timp vreau eu. am ajuns la concluzia asta de curand.

si parca stau asa pe o tusa si va privesc pe toti. unii se lamenteaza si vad curajul de a fi in lucruri ce mi se par total anapoda. pe altii ii admir pentru capacitatea de a face pasul, cu gandire si simtire, cu acel echilibru undeva intre cer si pamant, cu forta de a merge inainte. nu sunt deacord cu "eu am curaj sa stau". falsa impresie ca faci ceva. am invatat ca si faptul de a nu face nimic, e tot o actiune, o alegere... dar nu te face mai demn de vreo lauda.

intr-o carte am gasit la un moment dat intrebarea "e mai las sau mai curajos acela care fuge?". si pana la urma raspunsul nu exista decat la timpul conjugat de fiecare dintre noi, in propriul univers.

sunt in perioada "vreau". te vreau in mii de feluri. ma vreau in mii de feluri.

fizic

bai urasc cel mai mult pe lumea asta sa ma doara ceva fizic... e artificial, nu-i venit din mine, adica n-am cum sa controlez asta.... desi, daca ma gandesc bine si durerea fizica poate fi controlata....

ieri am dat premiul special celei mai crunte migrene. azi e randul ulcerului. si maine sper sa ma linistesc.... ascult muzica ciudata pentru oameni ciudati si incerc sa ignor tumultul dureros din mine. in momentele astea mi-as dori sa fiu alintata. sa stau la pat sa ma vait si cineva sa se agite pe langa mine cu ceaiuri si tratamente de bine. sa ma roage sa beau cate putin cu dragoste si compasiune. sa fie acolo cu si pentru mine si sa profit un pic de starea mea. egoist nu?

gandesc extrem de mult in directii total diferite si asta ma oboseste la culme.

paralel

viata, lumea, sau cum s-o fi numit "totul"asta care ne inconjoara e cam asa: in straturi, si fiecare strat e etajat la randul lui. nucleul e acel "dincolo" despre care vorbesc toate religiile lumii sau Spiritul Sinelui la care se spune ca unii au ajuns prin diverse metode... sau din greseala. dar aia nu se pun.

azi mi se confirma, poate a mia oara ca lumile paralele sunt interconectate... si "palma" pe care ti-o da uneori soarta, timpul, nu e decat un mic coltisor de etaj cu balustrada spre celelalte incaperi unde... din fericire am ajuns, intr-un fel... n-as putea spune cum exact.

si fara sa vreau fac parte din viata mea tot felul de alte vieti... care sunt doar o bucatica din tot. si fara sa stiu cum ma trezesc prezenta in contexte legate de departe cu altele. si tot fara sa controlez neaparat rational totul, ii stiu pe altii in lumile mele, desi ei habar n-au ca se afla aici. la fel cum eu habar n-am in lumea cui mai sunt la ora asta.

nu-i important sa intelegeti despre ce scriu eu aici. ideea e sa-mi aduc eu aminte peste un timp de episod :p

PS. stiti voi de cate ori am plans pentru un barbat care nici macar nu e al meu? de parca ar fi fost? sau cum mi-a parut amar cand pleaca, desi stiam ca nu de langa mine se departeaza? pentru ca nu fusese niciodata.... de cate ori am intuit chestii si a fost exact asa cum am gandit... si numai timpul si poate cainele meu stiu ca eu am anticipat totul cu precizie? si uneori e criminal, e teribil sa ti se confirme totul.... sa-ti devina totul deja-vu, previzibil... e crunt. nu e o calitate, nu-i defect, e o cruce a unui om inteligent si oamenii inteligenti nu pot fi decat nemultumiti si tristi. majoritatea.

azi e ziua lui: "ce-ar fi fost daca..." si lui "mi-e dor de tine".