ochii larg inchisi

la ce te gandesti cand asezi pleoapa peste pleoapa si ramai doar tu cu tine in linistea noptii... sau a zorilor care te-au gasit insingurat? atunci cand obosit sa fi, te prabusesti in cine stie ce asternut - irelevant oricum - si cauti sa te gasesti pe tine cel care esti de fapt?

eu... inchid ochii cu incetinitorul, imi reglez respiratia si ma cufund in propria-mi fiinta in cautare de sine... dau padurea la o parte ca sa-mi numar copacii si inspir adevarul. gol golut. asa cum este. nu asa cum imi place mie sa-l vad sau cum mi se arata cu degetul de catre altii.

uneori ma bucur, zambesc... impacata si fericita. ma gandesc la cate am reusit sa cuprind cu privirea, cu simtirea, cu tot ce sunt, in ziua ce-a trecut si ma umplu de culori si picaturi de lumina. alteori ma cert pentru cate am omis... de cele mai multe ori gresesc prin omisiune, nu prin actiune... sunt prea slaba sa actionez in vreun sens pozitiv sau negativ... dar cred ca esenta greselilor si neimplinirilor consta in Omisiune... de fapt.

si ajung sa protejez in spatele genelor mele impletite alegerile... caci ele da, sunt actiunile sau inactiunile dincolo de omisiuni, pe care le facem voit. de cele mai multe ori aleg sa sper... sa iert, sa iubesc mai mult cu fiecare clipa si sa ma ofer dulce ca sa pot gusta dulce...

e crunt atunci cand... ma gandesc la neputinta si stiu ca totusi ceva e de facut dar nu sunt eu omul care sa le implineasca. azi adorm cu gust amar la gandul ca nu am avut cuvinte, gesturi sau orice pentru un suflet trist. azi adorm fericita de cafeaua de dimineata alaturi de Mica mea si de imbratisarea mamei... azi, adorm mandra de mine, asa cu bune si rele, se compenseaza si-mi da cu plus. inchid lacatele zilei ce-a trecut in asteptarea lui mos ene... gandindu-ma la moarte... la viata... si la voi toti, dragii mei dragi.

duminica

am fost cu mama la biserica... asa ca pe vremuri. cand eram mai mica si mai pura si ma impresionau toate maruntisurile si reuseam da... acolo, sa ma linsitesc, sa uit de vapaia varstelor, sa iert si sa renasc, sa-mi odihnesc fiinta pe bancuta de lemn din biserica mea, si sa... respir aerul acela de lemn si ceara. sa ies de acolo alt om.

am intrat in bijuteria de catedrala catolica din Bucuresti. ma uitam ca prima data la toate detaliile din interior... locasul asta chiar e o bijuterie...si la intrare un afis mare anunta "Novena pentru oprirea avorturilor 29 sept. - 7 oct." m-am cutremurat....

si corul alaturi de orga mi-au alinat sufletul... am ascultat dupa mult timp rugaciunea mea preferata, pe care o vizualizez de cand eram mica.... mi-a spus-o nasa mea de botez si de atunci... ramane ca o aripa de inger pe umarul meu.

sufletul lui Cristos sfinteste-ma, 
trupul lui Hristos mantuieste-ma, 
sangele lui Hristos aprinde-ma de dragoste, 
apa coastei lui Hristos spala-ma, 
patima lui Hristos intareste-ma. 
O bune Isuse asculta-ma, 
in ranile tale ascunde-ma, 
nu ma lasa sa ma despart de tine, 
de vrasmasul cel rauma apara, 
in ceasul mortii mele cheama-ma,
si porunceste-mi sa vin la tine...
ca sa te laud cu sfintii tai, 
in vecii vecilor, Amin. 

ne-am plimbat pana acasa pe jos si am cules frunze si castane...imbratisarea mamei nu se compara cu nimic pe lumea asta! si da.. am reusit. sa ma simt impacata, sa iau deacolo dintre muzici si lumini de ceara acel "ceva" vindecator. acel ceva care te face sa ierti sinele si pe celalalt, sa nu duci cu tine povara grea a atator sentimente si trairi patate de pacat... acea incredere...ca toate au un drum. 

ma-ncred in Dumnezeu, ce pot sa-mi faca niste oameni? asa scriam candva... reiau si strig din nou! 

acasa

totul e bine cand se termina cu bine, sau totul e bine cand se termina.

o prietena draga trece prin ce-am trecut eu acum 1 an si ceva. o privesc si ma vad pe mine, desi situatiile sunt sensibil diferite. ma impresioneaza la culme, si ma frang cand vad cati pe lumea asta fac aceleasi greseli... cate fete poate avea acelasi eveniment in contexte si personaje diferite...

blogosfera e un Melrose Place. continui sa nu inteleg intriga intre IP-uri si lipsa de respect a unui spatiu, pe cat de public si virtual, totusi intim - intr-un anumit fel. ce dracu' ne-a facut democratia asta la toti! :p

e bine acasa. intre culori si must. flori si oameni dragi. cafeaua din dimineta asta mi-a inseninat weekendul! si mi-a sters o dara de amaraciune. una calda, una rece, altfel nu ne-am simti vii...

am vazut azi pantera roz. se da pe NationalTV... si nu! nu m-am dus sa fac curat la Let's do it Romania. mi-e dor de mare... in urmatoarea perioada cred ca o sa calatoresc si tare o sa-mi placa sa ma pierd in peisaje.

propuneri

"am facut propunerea intr-un moment de slabiciune... acum ma bucur ca ai refuzat"
"dar de ce ieri ai acceptat fara ezitare, si azi refuzi?"

.... hm. din aceste doua fraze ale aceluiasi domn constat ca:
1. nu pot fi acuzata de "intoarceri la 180grade" pentru ca domnul isi confirma propriile intoarceri. azi nu mi-ar fi facut propunerea, pentru ca azi n-ar mai fi avut momentul de slabiciune.
2. deci am anticipat bine, si cred ca intuitia mea feminina m-a facut sa refuz inainte sa-mi spuna ca de fapt... a facut o greseala ca m-a chemat, bla bla.
3. asa-s barbatii se uita numa' pe sub fuste, dar in oglinda deloc?
4. in momentul in care intuitia mea feminina ma va asigura de acuratetea gesturilor tale, poate voi avea un feedback fara ocolisuri, intoarceri, unul tare si pretios, pe masura actiunilor tale.
5. pana atunci mai e. sau deloc.

... si ma intreb la modul general. cand propunem ceva cuiva, cand intindem o mana sau ne expunem in orice fel, ar trebui sa o facem pana la capat, total, fara conditionari si fara chestii de genul "Piata Matache". si daca undeva adanc in sufletul nostru ceva ne spune ca nu-i bine cum actionam, ar trebui sa ascultam, sa NE ascultam si sa actionam O data, si bine, asumat. pici nasol cand iei inapoi ce ai dat, doar pentru ca... nu ai gandit de doua ori inainte sa faci o data, nu?

sunt satula de oameni care se clatina in simtire si gandire, si mai ales in actiuni. mi-e lehamite de "azi, te iubesc", maine "te urasc". nici macar nu e dureros. e obositor si atat. da.. toti avem momente de abandon, se accepta, se tolereaza, se iarta... dar cand asta devine un modus vivendi... e nedrept sa-i implici pe ceilalti in dezechilibrul tau.

momente de momente

clipele mici fac viata mareata. momentele marunte construiesc temple... am trait zilele astea picaturi de clipe de toate felurile... urate, frumoase, surpinzatoare, emotionante, traumatizante... am atins toate extremele asa cum imi e caracteristic...

am prieteni adevarati. de genul:
"alo? azi e ziua mea..."
"seriooos? in 30 de min sunt acolo... nu nu stiu unde e dar ajung!"

sau... pe la 11 noaptea...
"ce faci, cum esti?"
"intr-o ora ma nasc, pe-acasa...."
"hai la noi!" si m-am dus, si mi-am ciocnit anii alaturi de oameni frumosi.

am primit perle si tare mi-am dorit perle albe candva. am simtit ca toti cei din jurul meu sunt acolo pentru mine, nu din complezenta, nu din obligatie, ci de drag... si e mare lucru. si vreau sa constat asta si peste 5 ani, si peste 10 ani.

am fost in locuri trecute dar nerasuflate niciodata. am reusit sa ajung acolo... acolo unde m-am cunoscut, unde te-am cunoscut, unde mi-am lasat lacrimi si zambete. si banca aceea... unde te asteptam intr-o zi nestiind ce o sa urmeze va ramane punctul culminant al pupilelor mele. o priveam si azi cu... un sentiment de liniste. o nostalgie dulce, nepatata. asta e viata... astia ne suntem, asta ne-a fost drumul... si cate personaje s-or mai fi perindat peacolo, dar tot banca mea este. locul nostru. nici trist, nici vesel.

multumesc voua celor mici, care faceti lucruri mari. iert pe cei pe care i-am crezut mari si au facut lucruri mici si urate. sunteti toti ai mei. m-ati creat. v-am creat. sunteti tot ce sunt eu azi. si azi sunt impacata.

sarbatoare...

deja sunt cea mai fericita! e incredibil cum familia, aceea simpla si unita, mama, tata, si copilul pot fi fericiti asa... doar pentru ca se au. si nu contenesc sa-si arate dragul unul de altul. e un dar pe care unii dintre noi il uita, nu-l mai observa, il ignora sau chiar nu l-au primit... e un dar pe care imi doresc sa-l ofer la randul meu cand voi fi mama. e cea mai mare dorinta a mea, pe care azi... de ziua mea, mi-o rescriu in suflet.

un tort de biscuiti facut cu suflet si o visinata pusa deoparte special pentru azi sunt ingredientele unei sarbatori frumoase. cu dragoste si zambet pe post de sare si piper. cu acel sentiment de siguranta si apartinere pe care numai in familie il poti simti, pentru ca acolo lucrurile sunt neconditionate, nepatate, nealterate. si oricat de conservator ar suna totul si de simplu... din simplitatea asta m-am imbatat de fericire. azi. si nu doar azi.

mama mi-a spus ca a dat fursecuri la servici colegilor, pentru ca azi... e si ziua ei. pentru ca ziua mea, e ziua ei. ce minunat! ce bine ca-mi esti, ce mirare ca sunt... mama. si ce bucurie ca ne suntem suficiente.
multi ani sa-mi fii!

pay it forward

e un film, vi-l recomand.

intotdeauna am zis ca binele pe care il fac e gratuit, ca nu astept nimic in schimb pentru ca undeva in logica pe care uneori nu o cuprindem noi, oamenii, lucrurile se vor intoarce intr-un fel sau altul. cand actionezi intr-o directie apare instant asteptarea, nevoia de feedback, acel "replay" pe care il dorim, de care avem nevoie fara sa stim de ce si cum. si el vine total pe dos uneori... si zici "nu merit, la cate am oferit eu", sau te revolti... si cercul asta vicios nu duce nicaieri. dupa furtuna vine soarele oricum, candva...

cand esti lovit, uneori sa intampla sa lovesti la randul tau la fel... dar pe altul. e reversul medaliei. lovesti oameni nevinovati pentru ca la randul tau ai fost cazut candva. la fel se intampla si cu binele. faci un bine si probabil ti se va intoarce de la cu totul alta persoana. pentru ca... lucrurile sunt conectate la un nivel la care nu avem acces.

pay it forward... se refera la a da mai departe ceea ce primesti, oricui, oricum. si daca "jocul" asta ar functiona, am fi fericiti de propriile actiuni, nu dezamagiti de rezultat, sau de cum sunt primite. viata nu este un schimb, o taraba la care ne negociem trairile, dau daca primesc, ofer daca mi se ofera, sau daca am certitudinea echilibrului pret/calitate. nu. si cand spun viata includ aici tot: si iubire, si traire, si suferinta, si orice gand sau actiune ne defineste ca oameni...

si pentru ca intr-o zi cineva mi-a intins o mana, eu voi intinde mereu maini catre ceilalti. Cineva va avea grija ca lucrurile sa nu ramana necompletate, necompensate... suntem noi prea orbi sa distingem, sa observam, sa fim prezenti in cate ni se intorc inapoi...

black hole

ma simt de parca luminita de la capatul tunelului s-a inegrit si mi se intrezareste ca o gaura neagra... care urmeaza sa ma absoarba... sa nu mai fiu deloc, sa nu mai fie nimic. simt ca orice pilon de rezistenta, oricat de firav s-a inmuiat si ca... nu mai am de ce sa ma agat. si undeva, dincolo de vointa si optimismul meu, lucrurile merg dintr-o alta inertie spre... negru adanc.

da, starea mea interioara depinde numai de mine... adica, pot fi tembel de fericita ca  nu am bani de o cartela de metrou sau ... cumplit de linistita ca bunica e in spital. sau pot gasi sa ma bucur de o frunza in trecerea clipelor si sa-mi spun eu mie ca e bine. si totusi.

sunt unele lucruri care nu mai depind de noi. si eu nu pot sa fac abstractie de ele de parca n-ar exista. ma framanta. si ma chinuie gandul ca nu le pot impartasi nimanui. cand impartasesti parca mai lasi jos, in drum, din scrijelirile sortii... dar cand n-ai cum, sau cui... parca apasa de doua ori mai mult. si nici macar pe blogul asta nu mai pot scrie din marile adancuri ale fiintei mele. tocmai pentru ca sunt citita...

si nu. nu e toamna de vina. nici vreo depresie. nici dragostea. e pur si simplu. un gand ratacit care s-a gandit sa poposeasca pe bancuta inimii mele. sper sa nu stea mult...

urari

tocmai am fost felicitata de ziua mea.... ca sa se asigure ca e primul care imi zice! si da. daca e pe-asa, decretez deschisa Ziua Mea, de luni asa, pana duminica. nu 3 zile ca-n povesti, nu o zi, nu... o saptamana cred ca-mi ajunge, daca nu ma dilat tot anul. ca oricum sarbatoarea consta in "a vrea" si atat.

multumesc pentru zambetul oferit, si pentru bataia de inima ce mi-a tresarit la urarea asta, venita asa... pur si simplu, brusc si dragut!

25...e rotund? sau doar jumate de rotund? habar n-am. dar e frumos. incerc sa nu-mi aduc aminte de cate visam pe la 14 ani ca voi fi si voi face pana acum. cam jumatate le-am atins. unele le-am dat la o parte. restul... nu am ajuns inca acolo. viata parea mai simpla la 14 ani. de aici, privind inapoi, uneori mi se pare ca am obosit... si ca trebuie sa trag aer in piept inainte sa pasesc. inainte alergam fara pregatiri...

dar mi-e bine. sunt bine. sunt frumoasa. si azi mi-am cumparat eu mie cadou un ghiozdan cu ursulet de plus. deci... clar e frumos la 25 de ani!

prima nunta

o buna prietena de-a mea a facut pasul ieri... am plans impresionata de... trecere vremurilor si a vremii, de cursul firesc (?) al iubirilor posibile, de minunata lor poveste de dragoste...

am cunoscut-o acum aproape 5 ani cand mi-a cerut un sfat intr-o sala goala de curs... si lacrimi ii curgeau pe obraz. era trista, o tristete cum rar vezi, care te cutremura in profunzimea ei si te face sa te simti mic, neputincios...

si Dumnezeu a avut pregatit pentru ea o cale frumoasa, ascendenta, care a adus-o Aici, Acum. un om minunat i-a pasit alaturi si sunt fericiti, acea fericire si iubire spre care tanjim toti, despre care scriem ca frustratii pe bloguri fara sa o fi trait, sau traind-o pasager, de prosti ce suntem. i-a oferit acea dragoste libera, nestrapunsa de nimicuri ridicate la rang de probleme existentiale. acea dragoste reala, posibila, la care unii doar viseaza. si eu cred in ei, in legamantul lor, in fericirea lor, mi-e ciudat sa le-o doresc, pentru ca o au deja si sunt sigura pana la cer si inapoi ca o vor mentine.

e prima.... prima mea prietena care face pasul asta. si ma bucur de parca mi s-a intamplat mie! va iubesc Mirii mei din septembrie!