marți, septembrie 14

black hole

ma simt de parca luminita de la capatul tunelului s-a inegrit si mi se intrezareste ca o gaura neagra... care urmeaza sa ma absoarba... sa nu mai fiu deloc, sa nu mai fie nimic. simt ca orice pilon de rezistenta, oricat de firav s-a inmuiat si ca... nu mai am de ce sa ma agat. si undeva, dincolo de vointa si optimismul meu, lucrurile merg dintr-o alta inertie spre... negru adanc.

da, starea mea interioara depinde numai de mine... adica, pot fi tembel de fericita ca  nu am bani de o cartela de metrou sau ... cumplit de linistita ca bunica e in spital. sau pot gasi sa ma bucur de o frunza in trecerea clipelor si sa-mi spun eu mie ca e bine. si totusi.

sunt unele lucruri care nu mai depind de noi. si eu nu pot sa fac abstractie de ele de parca n-ar exista. ma framanta. si ma chinuie gandul ca nu le pot impartasi nimanui. cand impartasesti parca mai lasi jos, in drum, din scrijelirile sortii... dar cand n-ai cum, sau cui... parca apasa de doua ori mai mult. si nici macar pe blogul asta nu mai pot scrie din marile adancuri ale fiintei mele. tocmai pentru ca sunt citita...

si nu. nu e toamna de vina. nici vreo depresie. nici dragostea. e pur si simplu. un gand ratacit care s-a gandit sa poposeasca pe bancuta inimii mele. sper sa nu stea mult...

Un comentariu:

eueu spunea...

io zic sa plece cat mai repede!!! nu-i da de mancare ca numai pleaca.