clipe

Aud cum se zbate un creion pe hartie, prelungire a imaginatiei si simtirii… ma zgarie bland in creier sunetul hasurii si visez la vremuri... ce boemie...

Sunt flamanda de neprevazut si imi caut cu disperare fuga de rutina, de robotizare... nu ma vreau pierduta intr-un cerc vicios al celor care se confunda cu sistemul, care devin automatizati. Ma imbat cu aer rece dupamiezile si as darama munti ca sa construiesc castele, in fiecare zi...

se poate sa traiesti cu adevarat chiar daca lucrezi de la 9 la 18. se poate sa zbori si sa te simti liber, sa ai timp pentru toate pentru ca Timpul esti Tu. mi-e clar acum ca nu voi renunta niciodata la ”haos” si ca indiferent de rutina dulce a unei munci, voi reusi sa raman eu cu toate nebuniile. sa mi le permit, sa mi le implinesc oricum.

Ma gandesc cu pofta la cateva scenarii...

amplificari

mi se amplifica de la o vreme simtirile... totul prinde un contur aproape deranjant si stiu intr-un fel ce am de facut. daca nu actionez intocmai simt disconfort, cu atata accent incat mi-e imposibil sa nu-mi urmez gandul si feelingul.

am simtit ca nu am ce cauta intr-un loc si faptul ca am ramas m-a intors pe dos. am plecat si eliberarea de a fi Eu din nou a fost mai mult decat satisfacatoare, m-a implinit. am simtit cu tarie un dor nebun de cineva si pana nu am pus mana pe telefon nu mi-a fost bine. am stiut din secunda doi ca e bine ce fac, si asa a fost.

sunt o mie de lucruri pe lumea asta pe care le facem tarziu pentru ca gandim prea mult inainte, si pierdem pe parcurs primul impuls. sunt o mie de simtiri/intuitii/stari pe care nu le recunoastem si incercam sa le modelam fals. ne pierdem in detalii. raman atatea nespuse, neimplinite, pierdute in neant si prea multe ”daca-uri”, ”de ce-uri”, ”ce-ar fi fost-uri” ne spulbera prezenturile ce vor veni.
 (...)

cea mai mare bucurie astazi este ca am gasit pe desktop sufletul ei in cuvinte. si mi-e draga asa de mor. e adorabila... e Mica mea dulce si m-as simti schioapa, rupta fara ea. simt uneori ca ma pun in palmele ei si ma tine acolo in moale si caldura. o tandrete pentru care o voi iubi intotdeauna... o conectare de spirite care s-a cladit in timp, de la sine, minunat de firesc, deschisa si fara impuritati artificiale. suntem privilegiate asa, ca ne avem dincolo de toti si toate.

pitici dupa scarbici

mi se cere sa fiu furioasa, agresiva, sa ma port cu o masca ce nu-mi apartine si sa adopt o atitudine care nu-mi vine la comanda. mi se impune sa impun altora ritmuri si forme. ma simt atat de ciudat in postura asta... o fi compromisul faptului ca am ajuns tam-nesam intr-o functie care cere asta? o fi pur si simplu politica companiei sau fitzele directorului? o functie de conducere aduce neaparat cu ea si felul asta de a te comporta cu oamenii? ... in fine, pana sa ajung eu in capul piramidei, va trebui de dragul celui de deasupra mea sa-mi oropsesc colegii de sub mine... (?) nu ca n-as avea de unde sa-mi culeg o astfel de masca, insa... nu ma reprezinta.  cred ca managementul riscului (de orice fel) si gestiunea resurselor umane (in orice domeniu) pot fi eficiente si fara agresivitate. uf.

in alta ordine de idei azi mi-am lasat atentia sa curga pe sanul stang, odata cu picatura de apa ce se scurgea din parul meu. o clipa doar, care mi-a inseninat seara intr-o picatura de dulce. e... lin si moale cum se simte.

simt ca astept ceva dar fara sa anticipez nimic. e straniu, dar e liniste si mi-e bine. simt ca am descoperit aripi si le-am pus cu grija in pozitie de zbor, deschise... mi-e dor nebun turbat de vara si de marea mea. primul weekend cu soare in care voi putea sa-mi port geaca de piele, fug acolo, la pescarusi, sa ma invete cum sa plutesc de-adevaratelea. :p

cuceriri

vorbeam cu o prietena despre oameni si relatii.

a ajuns la ideea ca o femeie trebuie sa se lase cucerita, sa se considere printesa care asteapta ca fix din senin sa-i vina petitorul, care cumva sa stie cu siguranta ca pe ea o doreste, si pe nimeni alta, pentru toate calitatile ei (pe care de altfel nu le descoperi intr-o viata de om la celalalt) si sa o curteze, mult si bine (cam cat considera domnisoara) pana ea, va face gestul suprem de acceptare (langa ea la 2 metri, in viata, suflet si evident, pat). si tot jocul asta (eventual bine anticipat si pus la punct apriori) denota respectul de sine, ca femeie... oare?

m-a dus gandul la contextele triste si destul de iluzorii in care fetele isi posteaza pe site-urile de dating... "caut barbat serios, sensibil, manierat pentru relatie de lunga durata, casatorie". e perfect valabila si reciproca, exista barbatii care cauta femei asa-zis valabile pentru o viata in doi pe termen lung si ma rog... calitatile cerute difera, de la fidela, inteligenta, cu simtul umorului pana la cuminte, devreme acasa, gospodina, etc.

oameni buni! am fost pe-acolo, si m-am lasat sedusa, curtata, cucerita, sau cum vreti voi s-o mai numiti. dar aia cu "sedusa si abandonata" e reala. si nu in sensul prim al termenului. femeile se lasa seduse de poveste, domnul-print isi da silinta la inceput, ca la orice inceput, dar printesa uita ca el este om, ca trebuie sa-si dea jos ochelarii roz si sa priveasca in el, dincolo de proiectiile ei. se seduce singurica de propria-i iluzie pe care doar o transpune pe un material nou, proaspat. ulterior, ramane abandonata nu de el... saracul print nu are nici o vina, ci de visurile ei desarte. o parasesc incet norisorii colorati si nuantele pastelate, si dincolo de ceata culorilor imaginate se arata El, asa cum este de fapt. aici cele mai multe relatii se sting. cand de fapt ar trebui sa inceapa. sau cand n-ar fi trebuit sa existe deloc.

nu-mi doresc curti, garduri si nici macar vanatoarea initiata de mine. oricare ar fi rolul - cuceritor sau cucerit, e o iluzie care ascunde disperarea. e trist. ca inca functionam dupa clisee si reguli auto-impuse care ne destrama sau ne constrang orizonturi. e trist... ca uitam sa fim noi si sa vedem in ceilalti ceea ce sunt, nu ce ne-am dori noi sa fie. e egoism de fapt.... sa cauti/accepti ce (ai impresia) ca ai nevoie, sa desenezi personaje asa cum ti le doresti tu si sa le atribui unora care... sunt unici in sine. e lipsa de onestitate sa spui "te iubesc"dupa 5 zile unui strain imbracat in propriile masti. ale tale de fapt. e trist... ca nu putem vedea dincolo... ca nu ne putem deschide sufletele la modul real. si ca ne inversunam sa fie totul "ca la carte", ca in poveste.

viata nu e o poveste. iubirea au scris-o frumos cei care nu au apucat probabil sa o traiasca la modul real. printul si printesa sunt doar iluzii. si daca am fi mai putin preocupati de altele, probabil ca ni s-ar revela adevarata dragoste, ne-egoista, neconditionata, si ne-am regasi pe noi insine ca sa putem descoperi in "print" adevaratul personaj.

tema pentru acasa: de ce spunem atat de des "am nevoie" cand vine vorba de sentimente?

bun si bine

am gasit un nasture pe jos intr-o cafenea. si o frunza pe o banca in metrou, le-am luat pe amandoua cu mine, cine stie de ce mi-au rasarit in cale.... frunza era verde, poate vine totusi primavara...

maine ii duc ghiocei mamei. asa... ca in clasa a Ia.

mi-am amintit azi de vremuri dulci in compania unei prietene. si ma gandeam... cum le cerne timpul pe toate si cum oamenii care sunt facuti sa ramana undeva pe o treapta anume, raman, indiferent de timp si transformari. cum ma intorc si iau de unde am ramas lucruri si spirite, pentru ca-mi dau seama ca merita si ca m-am pacalit pe mine cand am considerat contrariul. ma intorc la prima intuitie, la primul impuls pur si sigur. n-am cum sa dau gres asa. ramane doar regretul (e mult spus) al faptului ca n-am urmat impulsul acela de atunci, ca a trebuit sa treaca totusi un timp pana sa realizez niste lucruri. dar sunt inca mica, invat si ma constientizez pe zi ce trece.

ma implinesc frumos momentele cand devin constienta. constienta e ceva de care trebuie sa ma agat, debarasand timpii pasivi si visele bulversante, iluziile, anticiparile, si orice alte trucuri si pacaleli de genul asta. imi spunea un om frumos ca... oamenii frumosi sunt cei constienti. si l-am contrazis oarecum, deviata fiind de nebuloasele mele. e o calitate sa gasesti frumusetea in orice, dar... pana la urma adevarul, nu se poate ascunde decat in constienta. si acolo intotdeauna e frumos la modul pur. nu e creatie mentala, e pur si simplu. a nu se confunda constienta cu rationalitatea/rationalizarea. nu.  

imi place la birou ca ma uit pe un geam mare, la case vechi si urmaresc oamenii din interior. suntem in filme diferite si numai mintea mea leaga totul intr-o privire pe furis. :) si cate fac oamenii in casele lor, nestiuti de nimeni (asa cred ei) si cate din toate acelea nu le constientizeaza. pentru multi dintre ei sunt robotisme, lucruri banale si habar n-au ca mie imi ofera un spectacol fantastic. al gesturilor lumesti.

merele sunt mai bune la ora 12. si berea e altfel dupa servici. somnul e dulce miercurea. o cina acasa cu betisoare parfumate, rupta de oboseala, inseamna de o mie de ori mai mult decat atunci cand o faceam din plictiseala. o conversatie haioasa in miez de zi printre rapoarte si traduceri ma bucura infinit mai intens decat cele purtate acasa. toate sunt bune si mie mi-e bine asa.

firescul lucrurilor

cum de pot scrie versuri triste cand sunt fericita? si cum de ma pot scula devreme cand ma culc tarziu? de ce nu mananc cand mi-e foame? si cum de pot iubi cand n-am pe cine? sau cum de... primesc lucruri desi nu ofer? paradoxuri all over... inside, around...

cumva Paradoxul ma echilibreaza. lucruri care se opun nu fac decat sa ma traga din extreme si sa ma plaseze Pretutindeni. si acolo in spatiul aerisit unde incap toate cele, mi-e bine. cu mine, cu ceilalti, cu lucruri diferite dar cumva laolalta.

imi dispare treptat notiunea de Conflict - in oricare sens al termenului. curg toate, haotic sau in paraiase organizate, blocate in lacuri de acumulare sau in mari nemarginite. oricum ar fi... imi pare totul Firesc. ma simt fireasca. si ma curg printre lumi, lucruri si oameni intr-un mod placut, teribil de confortabil. :)

pic pic pic

cate un pic pic pic, cate un poc poc poc pe tastatura, pana nu mai pot deloc.

simt ca ma scurg, si nu la modul pervers, printre spatiile milimetrice dintre taste... ma si vad asa... ca o cola care se imbiba in butoanele laptopului si ramane acolo pe vecie, ascunsa de privirile luminii. sunt mega-hiper-super-ultra obosita. si cu toate astea mi-e bine. sunt fericita. am numai flashuri erotico-moralizatoare in cap si parca traiesc mai multe vieti deodata...e al naibii de interesant. numai ca uneori invelisul-corp nu mai face fata. si trebuie sa-i dau de dormit, de mancat, alea alea....

prima zi la, cum sa-i zic? ca nu-mi vine, imi suna aiurea oricum as zice... servici? job? munca? birou? doamne cate denumiri exista... am dat mana cu niste oameni dar habar n-am cum ii cheama...m-am uitat pe niste hartii si... cam atat. astept un comp nou, astept setarile aplicatiei cu mail si alte cele, astept... sa incep. numai bine ca... azinoaptea mi-am petrecut-o cu oamenii mei dragi si anormali. acum ma afund intr-un scaun si uneori... da' nu mai ziceti la nimeni... pun capul pe birou si cred ca visez pe bune. nu ma vede nimeni. :p ma simt ca in clasa a 10-a cand am adormit la ora de franceza.

si un taxi ma va duce la mama. o shaorma se va aseza la stomacel. si un somn luuuuung ma va invalui dupa prima zi de munca, obositoare din cauza duminicii extatice si a mirobolantului weekend petrecut. :)

m-am razgandit

nu mai vreau sa cresc mic! sunt labila, nu?

deocamdata turbez de fericire.

e incredibil cum dintr-un gand, mi s-a transformat toata viata. cum speram sa obtin ceea ce am acum abia dupa cativa ani, trecand si eu, ca tot omul, prin faze premergatoare - grupa mica, mijlocie, mare. dar nu! pentru ca nu ma aflu in `randul lumii` si intotdeauna am ars etapele, iata-ma la un nivel la care doar visam. am in maneca niste carti pe care abia astept sa mi le joc cu profesionalism. sunt pe o pozitie mai mult decat performanta si provocatoare. si pana la urma nu-mi pare rau ca am stat acasa si prin scoli pana la 25 de ani, mi-am gasit locul sub soare in campul muncii si... e foarte aproape de soare :p

of si nu sunt nici macar la mijlocul lunii ianuarie si deja... ma invadeaza atatea minuni. era si cazul ca doar... it was worst, must be better now!

multumesc tuturor celor care nu au avut incredere in boemia fiintei mele, care m-au calcat si intins la maxim, minimalizandu-mi fiinta in repetate randuri. multumesc mai ales acelora care nu au putut si nu pot participa la visurile mele, din orice fel de domeniu, si celor care nu (ma) inteleg/cunosc desi ne-am invadat vietile cu bune si rele destul timp. le sunt recunoscatoare ca au scos la iveala ambitia mea de a ma privi in oglinda, de a merge cu capul sus inainte, de a avea curaj sa(mi) demonstrez contrariul. si intr-un fel, raman in sufletul meu, ca niste eroi anonimi, pe care fara sa-i anunt si sa-si doreasca i-am gradat cu inalte merite in linia destinului meu. cumva paradoxal, dar nu in gluma, vorbesc foarte serios.

pentru ceilalti, care imi sunt pretutindeni `ai mei`... ne vom bucura impreuna de soarele in care ma scald! :)

eu vreau sa cresc mic

pot sa demisionez din functia de adult? as putea sa cresc mica? va roooooog. promit sa nu ma razgandesc. sa-mi asum constiincioasa drepturile si obligatiile ce-mi revin la 6 ani. sa mananc cand ma striga mama desi nu mi-e foame, sa citesc Robinson Crusoe ascunsa intr-un copac inflorit, sa alerg dinspre orice catre oriunde, sa desenez cu creta pe unde trec oamenii mari, sa ma uit la norisori si sa imaginez povesti cu printi. sa ma ascund de tanti care prezinta stirile la tv, crezand ca daca ea se uita in ochii mei cand vorbeste, inseamna ca ma vede si n-ar trebui sa ma scobesc in nas de fata cu strainii, sa-i aduc mamei floricele din gradina blocului, sa fiu sigura ca intr-o zi ma voi intalni cu ”Mihaela si prietenii ei”.

e prea mult. acum, aici, e ceva inimaginabil. nu mi-am dorit asa, nu ma intrebat nimeni, am incercat, am depus eforturi dar am cedat. si vreau inapoi.

PS.  sunt in faza de ”pre-job”. sanse mari de angajare. ma satisface ca voi fi in sfarsit in randul lumii si mama va fi linistita ca ”fata mea e bine, a terminat scoala, are un job, etc”. dar eu nu am nevoie de asta. mie chiar mi-e bine asa: cu putin, fara griji, fara probleme, libertate, aer curat, creatie, haos organizat dupa bunul chef sau dupa vreme, proiecte personale care aduc satisfactii imense si uneori si financiare, vise implinite frumos, zambete. de ce e atat de greu sa va explic ca ”randul lumii” nu e ca voi?

grow.. neaaaah!

 - grow up!
 - no, let's get down again!

am un playlist care nu ma lasa sa ma culc. niste filme de corason care nu ma lasa sa ma mai gandesc la viata reala. un catel care ma tine in priza. prieteni care nu contenesc sa curga in mine bucurii, ca fulgi mari care pica din cer. sunt a nu mai stiu cata noapte nedormita si ma simt atat de bine... incat ma intreb: de ce ”trebuie” sa dorm, sa mananc, sa beau lichide, sa am un job, sa respect complezentele vremii si sa ma supun unor reguli fara de care cica n-am fi. uf. pai sa va explic eu cum functionez de muuuulti ani, de cand ma stiu, fara sa ma inclin la toate rutinile astea?... detalii in privat :p