luni, ianuarie 24

cuceriri

vorbeam cu o prietena despre oameni si relatii.

a ajuns la ideea ca o femeie trebuie sa se lase cucerita, sa se considere printesa care asteapta ca fix din senin sa-i vina petitorul, care cumva sa stie cu siguranta ca pe ea o doreste, si pe nimeni alta, pentru toate calitatile ei (pe care de altfel nu le descoperi intr-o viata de om la celalalt) si sa o curteze, mult si bine (cam cat considera domnisoara) pana ea, va face gestul suprem de acceptare (langa ea la 2 metri, in viata, suflet si evident, pat). si tot jocul asta (eventual bine anticipat si pus la punct apriori) denota respectul de sine, ca femeie... oare?

m-a dus gandul la contextele triste si destul de iluzorii in care fetele isi posteaza pe site-urile de dating... "caut barbat serios, sensibil, manierat pentru relatie de lunga durata, casatorie". e perfect valabila si reciproca, exista barbatii care cauta femei asa-zis valabile pentru o viata in doi pe termen lung si ma rog... calitatile cerute difera, de la fidela, inteligenta, cu simtul umorului pana la cuminte, devreme acasa, gospodina, etc.

oameni buni! am fost pe-acolo, si m-am lasat sedusa, curtata, cucerita, sau cum vreti voi s-o mai numiti. dar aia cu "sedusa si abandonata" e reala. si nu in sensul prim al termenului. femeile se lasa seduse de poveste, domnul-print isi da silinta la inceput, ca la orice inceput, dar printesa uita ca el este om, ca trebuie sa-si dea jos ochelarii roz si sa priveasca in el, dincolo de proiectiile ei. se seduce singurica de propria-i iluzie pe care doar o transpune pe un material nou, proaspat. ulterior, ramane abandonata nu de el... saracul print nu are nici o vina, ci de visurile ei desarte. o parasesc incet norisorii colorati si nuantele pastelate, si dincolo de ceata culorilor imaginate se arata El, asa cum este de fapt. aici cele mai multe relatii se sting. cand de fapt ar trebui sa inceapa. sau cand n-ar fi trebuit sa existe deloc.

nu-mi doresc curti, garduri si nici macar vanatoarea initiata de mine. oricare ar fi rolul - cuceritor sau cucerit, e o iluzie care ascunde disperarea. e trist. ca inca functionam dupa clisee si reguli auto-impuse care ne destrama sau ne constrang orizonturi. e trist... ca uitam sa fim noi si sa vedem in ceilalti ceea ce sunt, nu ce ne-am dori noi sa fie. e egoism de fapt.... sa cauti/accepti ce (ai impresia) ca ai nevoie, sa desenezi personaje asa cum ti le doresti tu si sa le atribui unora care... sunt unici in sine. e lipsa de onestitate sa spui "te iubesc"dupa 5 zile unui strain imbracat in propriile masti. ale tale de fapt. e trist... ca nu putem vedea dincolo... ca nu ne putem deschide sufletele la modul real. si ca ne inversunam sa fie totul "ca la carte", ca in poveste.

viata nu e o poveste. iubirea au scris-o frumos cei care nu au apucat probabil sa o traiasca la modul real. printul si printesa sunt doar iluzii. si daca am fi mai putin preocupati de altele, probabil ca ni s-ar revela adevarata dragoste, ne-egoista, neconditionata, si ne-am regasi pe noi insine ca sa putem descoperi in "print" adevaratul personaj.

tema pentru acasa: de ce spunem atat de des "am nevoie" cand vine vorba de sentimente?

Niciun comentariu: