miercuri, august 4

job si criza

imi caut de lucru... nu credeam ca voi ajunge vreodata la stadiul asta, studentia imi parea Viata insasi, dar... ma iau de mana cu restul lumii si intru in canoanele mult invocate de majoritatea. da. am terminat cu scolile, acum sa vad la ce bun le-am parcurs, ca... parca vad ca nu-mi vor ajuta la nimic, si nu pentru ca am trecut prin ele ca multi altii, ci pentru ca in Realitatea asta nu prea folosesti la birou ce ai invatat la scoala. noroc ca-mi urmez calea in cercetare pe cont propriu, dar asta e alta poveste, care nu aduce decat satisfactii personale, frumoase, dar nebanoase.

da, am o casa in care locuiesc la care imi plateste mama intretinerea si toate cele si tare mi-as dori sa o scutesc de cheltuiala asta. am nevoi personale, ca toata lumea, si mai am ceva dorinte (nu mofturi!) de a investi in mine. si pentru asta e nevoie de bani. (tare mi-ar fi placut sa fiu un Crusoe, eu cu insula mea, sa pap banane si sa stau sub cerul liber... eh').

nu vreau sa ma culc cu seful pentru a-mi procura/pastra/promova jobul sau functia, nu vreau sa lucrez cu oameni ingusti si inculti, nu vreau sa ma plafonez. nici sa ma marit din interes sau sa ader la vreo varianta dinasta de compromis meschin... vreau doar un job decent, intr-un colectiv decent, cu un program decent si un salariu la fel de decent. undeva unde sa nu fiu carpa de sters pe jos si bunul simt sa faca munca oricui apreciata la nivelul randamentului. e mult? e putin?

si ce e cel mai enervant este ca nu depinde de mine. dincolo de a intreba in dreapta si-n stanga si de a depunde zeci de cv-uri, ma lovesc de criza, de interviuri anuntate fictiv si aranjate dinainte, de indiferenta, de lipsa posturilor scoase la concurs si de multe altele.... e trist. e trist ca mi s-a umplut lista de mess de prieteni si colegi care si-au agatat la status-uri sperantele de a-si gasi un job... si nu ma bucur si eu, de luni de zile incoace, cu vreunul dintre ei la berea din primul salariu... e trist ca sunt oameni competenti, sefi de promotii, care au pus suflet si minte la bataie in ce au studiat pana acum si sunt sigura ca asa ar face si la locul de munca... si nu ii baga nimeni in seama. e trist. si nedrept.

si fara a ma victimiza in vreun fel, sunt chiar mandra de pozitia mea: suntem o categorie de copii-ai-nimanui care incearca sa intre pe usi in mod legal, demn, cu bagaj vast si valoros, fara Pile, Relatii, Cunostinte, recomandari din interior, rude sau mai stiu eu ce tertipuri de genu prin care ajung in posturi minunate cei mai nepotriviti...

in cel mai rau caz: ma apuc de crosetat, o sa va umplu blogurile cu aberatii, imi scriu cartea si poate impart fluturasi. mai fac o expozitie, chestii dinastea...
in cel mai bun caz: gasesc job-ul ala si chiar va scot eu la bere.

ideal ar fi: sa ne angajam cu totii si dupa vreo luna doua sa ne depunem demisiile, asa in masa, sa vada Statul (sau angajatorul privat care vrea sa-l fure) ca nu avem nevoie de el, cand el nu are nevoie de noi, si ca - uneori - competenta face diferenta. sau sa emigram, vreo trei sferturi de tara asa, in sir indian la vama, toti odata. sa ramana numa' Romanica cu frunza ei. dar asta este o Utopie...


4 comentarii:

dmd spunea...

Iti doresc ca sperantele sa aiba rezultate bune si dezamagirile sa nu te domine.Intodeuna si in toate vremurile au fost probleme intre ce vrem si ce putem sa obtinem Ai multa dreptate in ce scri dar ai incredere in tine cat mai mult.Cu bine.

demo spunea...

multumesc! dezamagirile nu ma domina, insa constat la mine o resemnare amara si o constanta stupefiere la ceea ce se petrece... oricum piedicile de genul asta sunt treptele catre progres, cel putin o evolutie a sinelui :)

ochelari de ploaie spunea...

:) ufff bine ai venit printre cei ca mine... succes! :)

Teona spunea...

:)