duminică, august 8

macabru

azi mi-am imaginat cum o sa fie cand o sa moara bunica mea....undeva acolo obiectivismul si realismul meu isi scot coltii si ma gandesc ce-o sa fac, cum o sa-mi consolez mama, cum o sa ma abtin sa fiu rea, cum o sa ma darame (iar) moartea... asa pur si simplu, cum o sa... tot.

mi-e trist si revolta cand imi vad persoanele dragi fara ajutor, naive precum niste copii abia scosi in lume... ma revolt cand vad lacrimile mamei si vaicarelile bunicii, ma revolt da! pentru ca e nedrept, oamenii astia m-au tinut de mana pana acum si i-am divinizat, idealizat, erau modele si altare de cunoastere si experienta... si dintr-o data totul se darama in mainile mele, in fata mea... la picioarele mele. si eu? eu-copilul cui raman? eu-femeia cu cine comunic? eu... trebuie sa fiu mama mamei mele, fiica bunicii mele, si suficienta mie... eventual. sa nu ma pierd, sa nu mai incurc rolurile.

si ma revolt pentru ca se asteapta de la mine asta. pentru ca nu pot s-o fac la modul complet, pentru ca neputinta naste monstrii din mine. pentru ca nevoia mea de parinti trebuie sa o incui cu lacate mari. sa nu cumva sa curga vreo picatura de astfel de slabiciune in vreo relatie, un vreun partener, in vreo prietenie... pentru ca nu si-ar avea locul si oricum n-ar fi inteleasa...

ma inchid. mor. ascund. internalizez una si externalizez alta. e destul de complicat si de frumos in acelasi timp. imi confirm aproape zilnic talentul in disimulare. devine amuzant uneori. alteori e jalnic. ma simt mica, si mare. ma simt mai multe persoane la un loc, si alteori un nimeni. sunt totala, da! dar crucea asta de a fi complex incomplet e al dracului de grea uneori....

Un comentariu:

demo spunea...

in starea mea de acum iau moartea ca atare... moartea (in sine, doar ea) e moarte si atat. restul sunt lucruri vii care o invelesc si de care ne agatam fiecare, cum putem, cum stim, cum vrem, cum suntem...