miercuri, decembrie 15

purgatoriu

am debitat azi o teorie... purgatoriul este viata insasi, aici si acum, este prezentul, prezentza... stim cu totii ca se poate "mai rau", la fel cum stim sau tindem intotdeauna catre "mai bine". desi vag definite cele doua extreme, si deci necunoscute noua decat la nivel de iluzie, viata curge intre cele doua. putem spune asadar ca ne aflam intr-un fel de "mijloc", de trecere dinspre, catre ceva.... si daca ne uitam la interpretarile (umane, mentale, iluzorii si ele) ale purgatoriului, ajung la concluzia ca ne scaldam in el. deci am scapat de-o grija, dragii mei, cei care aveati vreuna:  conform acestei mirobolante paradigme barbulesciene, am ars o etapa, tocmai traind-o. sa-mi dea catolicii in cap cu ce apuca, desi n-o vor face caci tot la biblie scrie ca sa dea primul ala fara de prihana, iar ortodocsii sa toarne un pahar (in plus) pentru ca ma apropii sensibil de ideea inexistentei purgatoriului. :)

inchei sau incep (?) o zi din purgatoriul meu minunata, alaturi de un prieten drag. am participat azi la o sustinere de doctorat. ma vedeam si eu acolo, in locul proaspatului "doctor" in stiinte sociale si politice, cu mama care sa suspine cu admiratie pe una din bancile auditoriului, sau mai rau! pe partea cealalta a usii :p, cu colegi si prieteni care sa-mi aplaude vorbele, cu emotiile finalizarii unui parcurs academic... ce frumos! dar mai e pana acolo.

discutiile de la cafeaua de dupa eveniment, intr-un cismigiu inghetat si frumos, au fost pe cat de elevate, pe atat de dulci, de line. imi place cand ma simt in largul meu, cu oameni care patrund lucrurile la un nivel oarecum exclusivist. cand lucrurile prind contur, doar comunicandu-le, cand vin idei din idei si constati ca in linia evolutiei suntem de fapt, mereu, la inceput. iar incepututrile sunt intotdeauna frumoase, indiferent de context.

si dupa o zi cu preocupari academice, in care si-au gasit loc plimbarea, glumele de bun gust, rasetele si setea de inedit, ma simt rupta. rupta de o realitate banala in care fara sa vreau, ba chiar de cele mai multe ori din vointa fiintei mele extrem de comode, ma scald pana dincolo de genunchi. si ma intreb: de ce las eu nimicnicia si derizoriul sa ma inunde, atat de des, si atat de mult... cand de fapt ma simt atat de "eu" intr-o lume care se afla pe o treapta un pic mai sus? din teama? din neincredere de sine? din comoditate?

de parca n-as cunoaste raspunsul...

Niciun comentariu: